Sidney Sheldon - Churry-Burry

Capitolul 49
În casa din Olgiata, Ivo Palazzi privea într-o doară pe fereastra de la sufragerie când
văzu o privelişte cumplită. Pe alee venea Donatella şi cei trei fii ai săi. Simonetta era
sus, trăgând un pui de somn. Ivo ieşi în grabă pe uşă şi plecă să-şi întâlnească cea de-a
doua familie. Era atât de furios că ar fi fost în stare să ucidă. Se purtase atât de
minunat cu această femeie, fusese aşa de generos şi îndrăgostit şi acum ea încerca să-i
distrugă cariera, căsătoria, viaţa. O privi pe Donatella coborând din Lancia Flavia,
maşina pe care i-o dăruise. Ivo îşi zise că niciodată nu arătase mai frumoasă. Băieţii
coborâră din maşină, îmbrăţişându-l, sărutându-l. Of, cât de mult îi iubea Ivo! Şi
Doamne, cum spera ca Simonetta să nu se trezească!
-Am venit să vorbesc cu soţia ta, spuse Donatella băţoasă. Se întoarse spre băieţi.
Haideţi!
- Nu, strigă Ivo.
- Şi cum ai de gând să mă opreşti? Dacă nu o văd astăzi, o voi întâlni mâine.
ivo era încolţit. Nu avea cum să scape. Şi totuşi ştia că nu-i poate permite ei sau
oricui altcuiva să distrugă tot ce clădise cu atâta trudă. Ivo se considera un om cinstit şi
detesta ceea ce trebuia să facă. Nu doar pentru el, ci pentru Simonetta şi Donatella şi
toţi copiii săi.
- îţi vei primi banii, promise Ivo. Dă-mi cinci zile. ' Donatella îi privi ochii.
- Cinci zile, spuse ea.
La Londra, Sir Alee Nichols lua parte la o dezbatere furtunoasă în parlament. Fusese
ales să ţină o cuvântare importantă în legătură cu grevele muncitorilor care paralizau
economia britanică. Dar îi venea greu să se concentreze. îşi amintea mereu de telefoanele
pe care le primise în ultimele săptămâni. Ei reuşeau să-l găsească oriunde s-ar
fi aflat, la club, la frizer, restaurante, întâlniri de afaceri. Şi de fiecare dată Alee trântea
telefonul. Ştia că ceea ce-i cer nu este decât începutul. Odată ajuns pe mâinile lor, vor
găsi o cale să-i ia acţiunile şi vor stăpâni o bucată dintr-o gigantică companie
farmaceutică în care se fabricau medicamente de toate felurile. Nu putea permite aşa
ceva. îi telefonau de patru sau cinci ori pe zi până când nervii lui erau cât pe ce să
cedeze. Ceea ce-l îngrijora pe Alee acum era că în această zi nu primise nici un telefon.
Se aşteptase la un telefon la micul dejun, apoi la prânzul luat la „Wite's". Dar nu-l căută
nimeni şi avea simţământul că această tăcere era prevestitoare de rău mai mult chiar
decât ameninţările, încercă să-şi alunge din minte aceste gânduri în timp ce se adresa
parlamentului.
- Nici un om nu a fost un prieten mai de nădejde al muncitorilor decât eu însumi.
Muncitorii sunt forţa acestei ţări. Ei sunt cei care fac productive fabricile şi minele
noastre. Ei sunt adevărata elită a ţării, coloana vertebrală care face Anglia puternică
printre celelalte naţiuni. Făcu o pauză. Totuşi, vine o vreme în destinul fiecărei naţiuni
când anumite sacrificii sunt necesare...
Vorbea din obişnuinţă. Se întreba dacă îi îndepărtase considerând totul doar un
bluff. La urma urmei, nu erau decât nişte amărâţi de huligani. El era Sir Alee Nichols,
baronet, membru al parlamentului. Ce i-ar putea face? Probabil nu va mai auzi de ei.
De acum încolo îl vor lăsa în pace. Sir Alee îşi termină cuvântarea în mijlocul unor
aplauze furtunoase venite din băncile din spate.
Tocmai se pregătea să plece când un asistent veni spre el şi îi spuse:
- Am un mesaj pentru dumneavoastră, Sir Alee.