Sidney Sheldon - Churry-Burry

mai era ceva ce trebuia luat în considerare: oamenii pe care Max Hornung voia să-i
ancheteze. Nici mai mult,
nici mai puţin decât puternica familie Roffe. De regulă, inspectorul-şef i-ar fi
ordonat lui Max Hornung sa rămână la un milion de kilometri de ei. Dacă îi enerva -şi
cum s-ar fi putut să nu-i enerveze! - ei aveau destulă influenţă pentru a-l azvârli din
poliţie. Nimeni nu va putea să-l condamne pe inspectorul-şef Schmied. Nu fusese el
obligat să-l accepte pe Max Hornung? Aşa că îi spuse:
- Cazul este al tău. Lucrează la el cât timp vrei.
- Mulţumesc, spuse Max fericit.
În timp ce Max traversa coridorul îndreptându-se spre biroul lui, se lovi de un medic
legist.
- Hornung! Pot să-ţi împrumut memoria pentru o clipă?
Max clipi des.
- Poftim?
- Patrula fluvială tocmai a scos o fată din apă. Vrei să te uiţi la ea?
Max înghiţi în sec şi spuse:
- Dacă asta doriţi?
Această parte a muncii de poliţie nu-i plăcea lui Max, dar simţea că e de datoria lui
să îi facă faţă.
Fata era aşezată în sertarul de metal de la morgă. Blondă şi foarte tânără. Corpul îi
era umflat de apă, era goală şi în jurul gâtului avea legată o fundă roşie.
- Sunt urme ale actului sexual chiar înainte de moarte. A fost strangulată şi apoi-
aruncată în râu, spuse medicul legist. Nu are apă în plămâni. Nu avem amprentele ei.
Ai mai văzut-o vreodată?
Comisarul Max Hornung privi fata şi spuse:
- Nu.
Plecă în grabă ca să prindă autobuzul până la aeroport.
Capitolul 36
După ce comisarul Max Hornung ateriza pe aeroportul Costa Smeralda în Sardinia,
închirie cea mai ieftină maşină pe care o găsi, un Fiat 500 şi porni spre Olbia. Spre
deosebire de restul Sardiniei, Olbia era un oraş industrial, periferia fiind o zonă urâtă,
plină de mori şi fabrici, unde-se afla gunoiul oraşului şi un gigantic cimitir al maşinilor,
cândva frumoase, ajunse acum doar vechi grămezi nefolositoare. Fiecare oraş din
lume. îşi are deşeurile sale automobilistice, se gândi Max. Monumente ale civilizaţiei.
Max ajunse în centrul oraşului şi se opri în dreptul unei clădiri pe care scria:
„QUESTURA Dl SASSARI COMMISSARIATO Dl POLIZIA OLBIA". în clipa în care intră,
Max simţi că aparţine acestei instituţii, că se află printre colegi. îşi arătă legitimaţia
sergentului de la intrare şi peste câteva minute fu condus în biroul şefului poliţiei,
Luigi Ferraro. Ferraro se ridică în picioare, cu un zâmbet prietenos pe buze. Dispăru în
clipa în care îşi văzu vizitatorul. Exista ceva în Max care interzicea cuvântul „poliţist".
- Pot să vă văd legitimaţia? întrebă politicos inspectorul Ferraro.
- Bineânţeles, spuse Max şi i-o arătă.
Ferrarro o examina pe ambele părţi, foarte atent, apoi i-o dădu înapoi. Concluzia lui
imediată a fost că în Elveţia era mare sărăcie de poliţişti. Se aşeză pe scaunul din
spatele biroului său şi spuse:
- Cu ce vă pot ajuta?