Sidney Sheldon - Churry-Burry

Simţea că se sufocă de parcă totul se închidea în jurul ei dintr-odată. Pentru prima
oară Elizabeth se întreba dacă va fi în stare să reziste. Greutăţile erauprea mari şi se
adunau în jurul ei mult prea repede.
Se întoarse în scaunul ei ca să privească portretul lui Samuel care atârna în spatele
ei. Arăta atât de competent, atât de sigur de el. Dar ea îl cunoştea ! îndoielile şi
nesiguranţa, cumplita disperare în caretrăise atâţia ani. Şi totuşi până la urmă reuşise.
Va supravieţui şi ea. Era un Roffe.
Observă că tabloul era puţin ântr-o parte. Probabil din cauza prăbuşirii
ascensorului. Elizabeth se ridică ca să-l îndrepte. în timp ce îl aranja, cârligul de care
era fixat ieşi afară şi tabloul căzu jos. Elizabeth nici măcar nu se uită la el. Privea ţintă
locul unde atârnase tabloul. Lipit de perete se afla un mic microfon. Era ora patru
dimineaţa şi Emil Joeppli lucra încă. în ultimul timp devenise un obicei. Chiar dacă
Elizabeth Roffe nu îi ceruse un termen limită, Joeppli ştia cât de important este acest
proiect pentru companie şi se străduia să-l termine cât mai repede. Auzise şi el
zvonurile tulburătoare despre „Roffe şi Fiii". Vroia să facă tot ce-i stătea în putinţă
pentru a ajuta compania. Fusese bună cu el. Primea un salariu frumos şi era complet
liber. îi plăcuse Sam Roffe şi îi plăcea şi fiica lui. Elizabeth Roffe nu va şti niciodată, dar
aceste ore peste program erau darul lui pentru ea. Era aplecat peste biroul lui,
verificând rezultatele ultimului experiment. Erau chiar mai bune decât se aşteptase.
Stătea acolo, concentrându-se, fără să fie conştient de mirosul fetid al animalelor din
cuşti, de umiditatea greţoasă din cameră sau de ora târzie. Uşa se deschise şi paznicul
din schimbul de noapte, Sepp Noian, intră în cameră. Noian detesta acest schimb.
Noaptea exista ceva sinistru în laboratoarele experimentale. Mirosul animalelor îl
îmbolnăvea. Noian se întreba dacă animalele pe care le ucideau aici aveau suflete care
se întorceau ca să bântuie -coridoarele. Ar fi trebuit să mi se plătească un spor pentru
fantome, se gândi el. Toată lumea din clădire plecase de mult acasă. Cu excepţia
acestui afurisit de om de ştiinţă care-şi cerceta cuştile cu iepuri, pisici şi hamsteri.
- Cât mai rămâi, doctore? întrebă Noian.
Joeppli ridică privirea văzându-l doar acum pe Noian.
- Poftim?
- Dacă mai rămâi aici pot să-ţi aduc un sandvici sau altceva. Mă duc până la bufet să
mănânc ceva repede.
- Doar cafea, te rog, spuse Joeppli şi se întoarse la graficele sale.
- Voi încuia uşa pe dinafară înainte să plec, spuse Noian. Nu stau mult.
Joeppli nici măcar nu-l auzi. Zece minute mai târziu uşa de la laborator se deschise
şi o voce spuse:
- Munceşti prea mult, Emil.
Joeppli ridică privirea, surprins. Când văzu cine îi vorbeşte se ridică în picioare,
agitat şi spuse:
- Da, domnule. Se simţea flatat că acest om trecuse să-l vadă.
- Proiectul tinereţii, strict secret, nu-i aşa?
Emil ezită. Domnişoara Roffe îi spusese că nimeni nu trebuia să ştie de acest
proiect. Dar, bineânţeles, asta nu-l includea şi pe vizitatorul lui. Doar el îl adusese la
companie. Aşa că Emil Joeppli zâmbi şi îi răspunse:
- Da, domnule. Strict secret.
- Foarte bine. Aşa şi trebuie să rămână. Cum merge?