Sidney Sheldon - Churry-Burry

Salariul de câine de pază financiar al lui Max era o nimica toată. I se oferise mită în
valoare de milioane de franci, conturi bancare, un castel la Cortina d'Ampezzo, un iaht
şi o mulţime de femei frumoase,De fiecare dată mita a fost refuzată şi autorităţile
înştiinţate imediat. Lui Max Hornung nu-i păsa de bani. Ar fi putut ajunge miliardar
doar folosindu-se de priceperea sa financiară la bursă, dar această idee nici măcar nu-i
trecea prin cap. Pe Max Hornung nu-l interesa decât un singur lucru: să-i prindă pe cei
care neglijau corectitudinea financiară. Ah, da, mai exista încă o dorinţă care ardea în
sufletul lui Max şi care până la urmă se dovedi o binecuvântare pentru ; comunitatea
financiară. Din motive pe care nimeni nu le înţelegea, Max Hornung vroia să fie
poliţist. Se vedeape el însuşi ca un fel de Sherlock Holmes sau I Maigret, cercetând
neobosit un labirint de enigme, stând la pândă neândurător pentru a prinde criminalul
în bârlogul său. Când unul din conducătorii lumii financiare a Elveţiei auzi din
întâmplare despre ambiţia lui Max Hornung de a deveni copoi, stabili imediat o
întâlnire cu câţiva prieteni influenţi şi în douăzeci şi patru de ore lui Max i se oferi o
slujbă de comisar în cadrul poliţiei din Zurich. Lui Max nu-i veni să creadă că dăduse
norocul peste el. Acceptă cu râvnă şi întreaga lume financiară trase un suspin colectiv
de uşurare, apoi îşi reluă activităţile secrete. Inspectorul-şef Schmied nu a fost
consultat. A primit doar un telefon de la unul dintre cei mai puternici oameni politici ai
Elveţiei şi i s-au dat instrucţiunile necesare şi asta a fost tot. Sau, ca să fim mai exacţi,
acesta a fost începutul. Pentru inspectorul-şef a fost începutul unui coşmar care nu
prezenta nici un semn că se va termina în curând. Se străduise din toate puterile să-şi
înghită nemulţumirea de a avea un comisar - lipsit de experienţă şi antrenament -
trimis cu forţa în brigada lui. Presupunea că trebuie să fi existat motive politice foarte
întemeiate pentru o astfel de mişcare nemaipomenită. Foarte bine, era dispus să
coopereze, încrezător în faptul că va face faţă situaţiei. încrederea i se zdruncină în
clipa în care Max Hornung se prezentă în biroul lui. înfăţişarea lui era destul de
ridicolă. Dar ceea ce l-a ameţit pe inspectorul-şef privind acest nod de om, a fost
atitudinea lui de superioritate. Părea să spună: a sosit Max Hornung, nu vă mai faceţi
probleme şi relaxaţi-vă.
Speranţele inspectorului-şef despre o cooperare uşoară s-au spulberat. încearcă o
altă metodă. Se strădui să-l ascundă, transferându-l de la un departament la altul,
folosindu-l pentru lucruri lipsite de importanţă. Max lucră la secţia amprente, la cea de
furturi şi persoane dispărute. Dar mereu venea înapoi, ca un câine credincios.
Exista o regulă că fiecare poliţist trebuia să lucreze ca Brandtour Offizier, ca ofiţer
de serviciu noaptea, timp de o săptămână, o dată la douăsprezece săptămâni. Fără
excepţie, de fiecare dată când Max era de serviciu, se întâmpla ceva important şi în
timp ce inspectorul-şef împreună cu ceilalţi poliţişti alergau cu limba scoasă după
urme, amprente şi mărturii, Max rezolva cazul. Era-enervant.
Nu ştia absolut nimic despre metodele de lucru ale poliţiei, criminologie, balistică,
psihologie criminală - toate lucrurile pe care un poliţist cu experienţă se presupunea
că le ştie - şi totuşi continua să rezolve cazuri şi să zăpăcească pe toată lumea.
Inspectorul şef Schmied ajunsese la concluzia că Max Hornung este cel mai norocos
om din lume.
De fapt nu, era vorba de noroc. Comisarul Max Hornung rezolva cazuri exact în
acelaşi fel cum contabilul Max Hornung depistase sute de scheme ingenioase pentru a
păcăli băncile şi guvernul. Max avea o minte ca're urmărea un fir până-n pânzele albe.