Sidney Sheldon - Churry-Burry

Secretul nostru. Secretul nostru. Secretul nostru.
Anna simţi cum aceste cuvinte îi zvâcnesc în cap, iar braţele lui au început să o
strângă până îşi pierdu răsuflarea. Leşină.
Când Anna îşi reveni era întinsă în pat. Roletele erau trase. Se uită la ceasul de lângă
pat. Ora şase seara. Casa era liniştită. Prea liniştită. Primul ei gând au fost copiii şi o
trecu un fior de groază. Se ridică din pat. cu picioarele tremurând şi merse
împiedicându-se până la uşă. Era încuiată pe dinafară. îşi apăsă urechea de tăblia uşii,
ascultând. Ar fi trebuit să audă zgomotul făcut de copii. Ar fi trebuit să vină sus să o
vadă.
Dacă mai puteau veni. Dacă mai erau încă în viaţă.
Picioarele îi tremurau atât de puternic, încât abia putu merge până la telefon. Spuse
încet o rugăciune, apoi ridică receptorul. Auzi tonul. Ezită, îngrozită de ce i-ar putea
face Walther dacă ar prinde-o. Fără să-şi mai dea timp de gândire, Anna formă 110.
Mâinile îi tremurau atât de puternic încât formă un număr greşit. Apoi altul. începu să
hohotească. îi rămăsese atât de puţin timp. Luptându-se cu isteria care o cuprindea, îşi
forţă degetele să se mişte încet. Auzi telefonul sunând" la celălalt capăt şi o voce
masculină spuse:
- Hier ist der Notruf der Polizei. Anna nu putea vorbi.
- Hier ist der Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen?
- Ja! un hohot piţigăiat. Ja, bitte! Ict bin în grosser Gefahr. Bitte schicken sie
jemanden.
Waither apăru în faţa ei, îi smulse telefonul din mână şi o împinse pe pat. Trânti jos
receptorul, respirând greu, rupse firul care ieşea din perete, apoi se întoarse spre
Anna.
- Copiii, şopti ea. Ce-ai făcut cu copiii? Walther nu-i răspunse.
Biroul central al poliţiei din Berlin se afla pe Keithstrasse la numărul 2832 într-un
cartier cu clădiri obişnuite. Numărul de urgenţă de la departamentul Delikt am
Mensch era echipat cu un sistem automat de înregistrare şi construit în aşa fel încât un
abonat nu putea să se deconecteze de la sistem,dacă nu era şi electronic deconectat
de la panoul de comandă. în acest fel fiecare telefon putea fi "depistat, indiferent cât
de scurtă era convorbirea. Era un echipament sofisticat de care departamentul era
foarte mândru;
La cinci minute după telefonul Annei Gassner, detectivul Paul Lange intră în biroul
şefului său, cu un casetofon în mână.
- Aş dori să ascultaţi, spuse el şi apăsă pe un buton. O voce metalică masculină
spuse:
„- Hier ist der Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen?"
Apoi o voce de femeie, speriată:
„Ja! Ja, bitte! Ich bin în grosser Gefahr. Bitte schicken s"ie jemanden."
. Apoi se auzi sunetul unei bufnituri, un declic şi tonul dispăru. Maiorul Wageman îşi
ridică ochii spre detectivul Lange.
- Aţi depistat de unde telefona?
- Ştim de la care reşedinţă, replică cu grijă detectivul Lange.
- Atunci care-i problema? întrebă nerăbdător maiorul Wageman. Trimite o maşină
să cerceteze.
- Vreau o aprobare în scris, spuse Lange şi puse o foaie de hârtie în faţa maiorului.