Pentru a Termina Cursa_

socoteau că viața era prea scumpă spre a fi riscată pentru cauza Reformei. Totul părea să
arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma își aruncase asupra lui anatemele, iar lumea privea
neîndoindu-se câtuși de puțin că el va pieri sau va fi obligat să se supună. Dar, cu toată
puterea, el a respins sentința de condamnare și a făcut cunoscută în public hotărârea lui de a
se despărți pentru totdeauna de Roma. În prezența unei mulțimi de studenți, doctori și
cetățeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală împreună cu toate legile canonice,
decretele și alte scrieri care susțineau autoritatea papală. „Dușmanii mei au fost în stare, prin
arderea cărților mele”, a spus el, „să aducă pagube cauzei adevărului în mintea oamenilor de
rând și să le distrugă sufletele; pentru motivul acesta am ars și eu cărțile lor. O luptă serioasă
începe chiar acum. Până acum, doar m-am jucat cu papa. Am început această lucrare în
Numele Domnului; ea se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa.” (Idem, b.6, cap.10)
La reproșurile vrăjmașilor lui, care-l disprețuiau pentru slăbiciunea cauzei sale, Luther
răspundea: „Cine știe dacă nu Dumnezeu m-a ales și m-a chemat și dacă ei n-ar trebui să se
teamă că, disprețuindu-mă pe mine, Îl disprețuiesc pe Însuși Dumnezeu? Moise era singur la
ieșirea din Egipt; Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab; Isaia era singur în Ierusalim;
Ezechiel era singur în Babilon.... Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele
preot, nici vreun alt personaj mare; ci de obicei a ales oameni umili și disprețuiți, l-a ales pe
păstorul Amos. În toate vremurile, sfinții trebuiau să-i mustre pe cei mari, regi, prinți, preoți
și oameni înțelepți, cu primejdia vieții lor.... Eu nu spun că sunt profet; dar spun că ar trebui
să se teamă mai ales pentru că eu sunt singur și ei sunt mulți. De un lucru sunt sigur:
Cuvântul lui Dumnezeu este de partea mea, și nu a lor”. (Idem, b.6, cap.10)
Și totuși nu fără o luptă teribilă cu sine s-a hotărât Luther să se despartă de biserică. Era
cam pe vremea când scria: „Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât este de greu să dau
la o parte scrupulele care mi-au fost inoculate în copilărie. O, câtă durere mi-a produs, cu
toate că aveam Scriptura de partea mea, să mă conving că trebuie să îndrăznesc a mă
împotrivi papei și să-l denunț ca antihrist! Cât de mari au fost durerile inimii mele! De câte
ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeași întrebare care era atât de des pe buzele papistașilor:
«Numai tu ești înțelept? Pot oare toți ceilalți să fie în rătăcire? Și cum va fi dacă, după toate
acestea, tu vei fi cel greșit și ai implicat în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci
condamnate?» Și așa m-am luptat cu mine și cu Satana, până când Hristos, prin Cuvântul
Său infailibil, mi-a întărit inima împotriva acestor îndoieli.” (Martyn, p. 372, 373)
Papa îl amenințase pe Luther cu excomunicarea, dacă nu retracta, iar acum această
amenințare era o realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunța despărțirea definitivă a lui
Luther de Biserica Catolică, denunțându-l ca fiind blestemat de cer, cuprinzând în aceeași
condamnare pe toți aceia care aveau să primească învățăturile lui. Lupta cea mare era acum
în plină desfășurare. Împotrivirea este partea tuturor acelora pe care Dumnezeu îi folosește
pentru a prezenta adevărurile care au o aplicație deosebită pentru vremea lor. Astfel, pentru
87