Pentru a Termina Cursa_

El mai vedea și că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes
deosebit. Trecuse doar un an de când reformatorul își afișase tezele pe ușa bisericii
castelului, și se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la
Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Roma fusese mult lipsită de închinători și de daruri; dar locul
lor era ocupat de o altă clasă, care veneau acum la Wittenberg nu ca pelerini să-i adore
moaștele, ci ca studenți să umple sălile de cursuri. Scrierile lui Luther aprinseseră
pretutindeni un interes nou față de Sfintele Scripturi, și nu numai din toate părțile
Germaniei, dar și din alte țări, se strângeau studenți la universitate. Tineri, care veneau
pentru prima oară să vadă Wittenbergul, „își ridicau mâinile spre cer și Îl lăudau pe
Dumnezeu care a făcut ca lumina adevărului să strălucească din acest oraș, ca în timpurile
de odinioară din Sion, și de aici să se răspândească în țările cele mai îndepărtate”. (Idem,
b.4, cap.10)
Luther nu părăsise decât în parte rătăcirile romanismului. Dar când făcea comparație
între Scripturile sfinte, decretele și constituțiile papale, rămânea plin de uimire. „Citesc”,
scria el, „decretele pontifilor și ... nu știu dacă papa este însuși anticristul sau apostolul lui,
atât de rău este reprezentat Hristos și răstignit în ele.” (Idem, b. 5, cap. 1). Chiar acum, în
aceste momente, Luther încă era un susținător al bisericii romane și nu avea nici un gând să
se despartă vreodată de legătura cu ea.
Scrierile reformatorului și învățăturile lui se răspândeau pretutindeni în creștinătate.
Lucrarea lui s-a răspândit în Elveția și în Olanda. Copii ale scrierilor lui și-au făcut drum în
Franța și în Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieții. În
Belgia și în Italia, de asemenea, adevărul era răspândit. Mii de oameni se trezeau din
amorțeala de moarte la bucuria și nădejdea unei noi vieți de credință. Roma se mânia din ce
în ce mai mult din cauza atacurilor lui Luther, iar unii dintre adversarii săi cei mai fanatici,
printre care chiar doctori la universitățile catolice, declarau că acela care-l va ucide pe
călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi, un străin, cu un pistol ascuns sub mantie, s-a
apropiat de reformator și l-a întrebat de ce umblă singur. „Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a
răspuns Luther. „El este tăria mea și scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, b. 6,
cap. 2). Auzind aceste cuvinte, străinul s-a întors palid și a luat-o la fugă ca din fața îngerilor
cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther; dar Dumnezeu îl apăra. Învățăturile lui erau
auzite pretutindeni — „în colibe și în mănăstiri, ... în casele nobililor, în universități și în
palatele regilor”; și oamenii de viță nobilă se ridicau din toate părțile să-i susțină eforturile
(Idem, b. 6, cap. 2). Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că
adevărul cel mare al îndreptățirii prin credință, pe care el căuta să-l înalțe și să-l predice,
fusese susținut de reformatorul Boemiei. „Toți au fost husiți”, spunea Luther, „Pavel,
Augustin și chiar eu, fără să știm acest lucru!” „Cu siguranță că judecățile lui Dumnezeu vor
veni peste lume”, continua el, „deoarece acum un veac i s-a predicat adevărul care a fost
osândit și ars.” (Wylie, b. 6, cp. 1)
85