Pentru a Termina Cursa_

Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.

bibliomaniapublications
from bibliomaniapublications More from this publisher
07.07.2024 Views

Când vrăjmașii apelau la obicei și la tradiție sau la susținerile și autoritățile papei, Luther îi întâmpina cu Biblia și numai cu Biblia. Acolo se găseau argumentele cărora ei nu le puteau răspunde; de aceea robii formalismului și superstiției îi cereau viața, așa cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. „Este un eretic”, strigau zeloșii romani. „A-l îngădui să mai trăiască chiar și numai un ceas înseamnă înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălțat imediat un eșafod pentru el.” (Idem, b.3, cap.9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit, iar îngerii cerului au fost trimiși să-l ocrotească. Mulți însă, care primiseră de la Luther lumina prețioasă, au devenit obiectul mâniei lui Satana și pentru cauza adevărului au suferit fără teamă chinul și moartea. Învățăturile lui Luther au atras atenția minților luminate din toată Germania. Din predicile și din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau și iluminau mii de oameni. O credință vie lua locul formalismului mort în care îi ținuse biserica timp îndelungat. Oamenii își pierdeau în fiecare zi încrederea în superstițiile romanismului. Barierele prejudecății erau îndepărtate. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther măsura orice învățătură și orice pretenție, era ca o sabie cu două tăișuri, croindu-și drum spre inimile oamenilor. Peste tot se vedea o trezire a dorinței după creștere spirituală. Pretutindeni era o așa foame și sete după neprihănire cum nu mai fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, atâta vreme îndreptați către riturile omenești și către mijlocitori pământești, se îndreptau acum în pocăință și credință către Hristos și către El răstignit. Interesul larg răspândit a făcut să crească și mai mult temerile autorităților papale. Luther a primit somația să compară la Roma pentru a răspunde acuzației de erezie. Porunca i-a umplut pe prieteni de groază. Cunoșteau destul de bine primejdia care-l amenința în cetatea aceea stricată, care era deja îmbătată de sângele martirilor lui Isus. Ei au protestat împotriva plecării lui la Roma și au cerut să fie cercetat în Germania. În cele din urmă a fost făcut acest aranjament și trimisul papei a fost delegat să asculte cazul. În instrucțiunile comunicate de pontif acestui delegat, se declara că Luther fusese deja declarat eretic. De aceea, trimisul era însărcinat „să-l urmărească și să-l constrângă fără amânare”. Dacă va rămâne statornic și trimisul nu va putea câștiga stăpânire asupra persoanei lui, era împuternicit „să-l proscrie în orice parte a Germaniei; să-i izgonească, să-i blesteme și să-i excomunice pe toți aceia care i se alătură”. (Idem, b.4, cap.2). Și, mai departe, papa a dat directive trimisului său să dezrădăcineze cu totul erezia otrăvitoare, să-i excomunice pe toți, din orice demnitate a bisericii sau statului, cu excepția împăratului, care nu vor demasca pe Luther și pe sprijinitorii lui și nu-i vor preda răzbunării Romei. Aici s-a descoperit adevăratul spirit al papalității. Nici o urmă de principiu creștin sau cel puțin de dreptate nu se vedea în tot acest document. Luther se găsea la o mare depărtare de Roma și nu avusese ocazia să explice sau să-și apere poziția; cu toate acestea, înainte ca situația lui să fi fost cercetată, a și fost declarat ca eretic și în aceeași zi avertizat, acuzat, 81

judecat și condamnat și toate acestea au fost îndeplinite de cel care pretindea că este sfântul părinte, singura autoritate supremă și infailibilă în biserică sau stat! În vremea aceasta, când Luther avea atât de mare nevoie de împreuna simțire și sfatul unui prieten adevărat, providența lui Dumnezeu i-a trimis pe Melanchton la Wittemberg. Tânăr, modest și cu maniere alese, judecata sănătoasă a lui Melanchton, cunoștințele lui vaste și o elocvență care câștiga, unite cu cinstea și curăția caracterului său, au câștigat admirația și respectul general. Strălucirea talentelor sale nu era totuși mai presus de amabilitatea lui. În scurtă vreme a devenit un ucenic al Evangheliei, și prietenul cel mai de încredere al lui Luther și susținătorul lui cel mai de valoare; amabilitatea, prevederea și precizia acestuia slujeau ca o completare la curajul și energia lui Luther. Unirea lor în lucrare a dat putere Reformei și a fost un izvor de mare încurajare pentru Luther. Orașul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării și reformatorul a pornit să străbată drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau amenințări că va fi descoperit și ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el să părăsească Wittenbergul pentru o vreme și să-și găsească siguranța în mijlocul acelora care îl vor ocroti cu bucurie. Dar el nu va părăsi locul în care îl așezase Dumnezeu. El trebuia să continue a susține adevărul cu credincioșie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Vorbirea lui era: „Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă și ceartă; dar cu cât cresc amenințările, cu atât mi se mărește bucuria.... Ei mi-au distrus deja onoarea și bunul nume. Mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit; să-l ia; îmi vor scurta viața în felul acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât privește sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care dorește să predice Cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aștepte la moarte în orice clipă” (Idem, b.4, cap. 4). Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacție legatului papal. Ereticul turbulent, care atrăsese atenția lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei și legatul se hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-și asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără așa ceva și și-au luat sarcina să i-l procure de la împărat. Legatul papal intenționa să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze sau, dacă nu reușea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăși soarta lui Huss și a lui Ieronim. De aceea, prin agenți a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere, încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în fața ambasadorului papal. În mod diplomatic, romaniștii au hotărât să încerce să-l câștige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie; a cerut însă ca Luther să se supună necondiționat autorității bisericii și să renunțe la toate punctele fără argumentare sau discuție. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În răspunsul lui, Luther și-a exprimat aprecierea față de biserică, dorința lui după adevăr, 82

judecat și condamnat și toate acestea au fost îndeplinite de cel care pretindea că este sfântul<br />

părinte, singura autoritate supremă și infailibilă în biserică sau stat!<br />

În vremea aceasta, când Luther avea atât de mare nevoie de împreuna simțire și sfatul<br />

unui prieten adevărat, providența lui Dumnezeu i-a trimis pe Melanchton la Wittemberg.<br />

Tânăr, modest și cu maniere alese, judecata sănătoasă a lui Melanchton, cunoștințele lui<br />

vaste și o elocvență care câștiga, unite cu cinstea și curăția caracterului său, au câștigat<br />

admirația și respectul general. Strălucirea talentelor sale nu era totuși mai presus de<br />

amabilitatea lui. În scurtă vreme a devenit un ucenic al Evangheliei, și prietenul cel mai de<br />

încredere al lui Luther și susținătorul lui cel mai de valoare; amabilitatea, prevederea și<br />

precizia acestuia slujeau ca o completare la curajul și energia lui Luther. Unirea lor în<br />

lucrare a dat putere Reformei și a fost un izvor de mare încurajare pentru Luther.<br />

Orașul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării și reformatorul a pornit să străbată<br />

drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau amenințări<br />

că va fi descoperit și ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el<br />

să părăsească Wittenbergul pentru o vreme și să-și găsească siguranța în mijlocul acelora<br />

care îl vor ocroti cu bucurie. Dar el nu va părăsi locul în care îl așezase Dumnezeu. El<br />

trebuia să continue a susține adevărul cu credincioșie, în ciuda furtunilor care-l loveau.<br />

Vorbirea lui era: „Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă și ceartă; dar cu cât cresc<br />

amenințările, cu atât mi se mărește bucuria.... Ei mi-au distrus deja onoarea și bunul nume.<br />

Mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit; să-l ia; îmi vor scurta viața în felul<br />

acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât privește sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care dorește<br />

să predice Cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aștepte la moarte în orice clipă” (Idem,<br />

b.4, cap. 4).<br />

Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacție legatului papal. Ereticul<br />

turbulent, care atrăsese atenția lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei și legatul se<br />

hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-și asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au<br />

stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără așa ceva și și-au luat sarcina să i-l procure de<br />

la împărat. Legatul papal intenționa să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze<br />

sau, dacă nu reușea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăși soarta lui Huss și a lui Ieronim. De<br />

aceea, prin agenți a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere,<br />

încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a<br />

primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în fața ambasadorului<br />

papal.<br />

În mod diplomatic, romaniștii au hotărât să încerce să-l câștige pe Luther printr-o<br />

aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie; a cerut însă<br />

ca Luther să se supună necondiționat autorității bisericii și să renunțe la toate punctele fără<br />

argumentare sau discuție. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În<br />

răspunsul lui, Luther și-a exprimat aprecierea față de biserică, dorința lui după adevăr,<br />

82

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!