Pentru a Termina Cursa_

Deoarece Tetzel continua cu negoțul și cu pretențiile sale nelegiuite, Luther s-a hotărât
să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând i s-a prezentat
ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg avea multe moaște care, la anumite sărbători,
erau expuse înaintea poporului, oferindu-se o iertare deplină a păcatelor tuturor acelora care
vizitau biserica și făceau spovedanie. Ca urmare, în acele zile oamenii se îngrămădeau acolo
în mare număr. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea tuturor sfinților, se
apropia. Cu o zi înainte, Luther, unindu-se cu mulțimea care se îndrepta spre biserică, a
prins pe ușă o listă care conținea 95 de teze împotriva învățăturii cu privire la indulgențe. S-
a declarat gata să le susțină a doua zi la universitate, împotriva tuturor acelora care ar fi dorit
să le atace.
Tezele au atras atenția generală. Ele erau citite, recitite și repetate în toate părțile. La
universitate și în tot orașul s-a produs o mare agitație. Prin aceste teze se arăta că puterea de
a garanta iertarea păcatelor și îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredințată papei și
nici unui alt om. Și că întreg planul acesta era o înșelătorie — un vicleșug pentru a stoarce
bani profitând de superstițiile oamenilor — un plan al lui Satana de a distruge sufletele
tuturor acelora care se încredeau în pretențiile lui mincinoase. De asemenea, se arăta clar că
Evanghelia lui Hristos este cea mai prețioasă comoară a bisericii și că harul lui Dumnezeu,
descoperit în ea, este revărsat fără plată peste toți aceia care-l caută prin pocăință și credință.
Tezele lui Luther îi provocau la discuție, dar nimeni n-a îndrăznit să primească
provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile prin toată
Germania și în câteva săptămâni au făcut ocolul întregii creștinătăți. Mulți catolici devotați,
care văzuseră și deplânseseră nelegiuirea care domnea în biserică, dar care nu știuseră cum
să oprească înaintarea ei, citeau propunerile cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui
Dumnezeu. Ei simțeau că Dumnezeu pusese mâna să oprească valul copleșitor de
stricăciune care izvora din scaunul Romei. Prinți și magistrați se bucurau în ascuns că urma
să se pună un control asupra acestei puteri arogante care nega dreptul de a protesta
împotriva hotărârilor ei.
Dar mulțimile iubitoare de păcat și superstițioase se îngrozeau când înșelăciunile care le
liniștiseră temerile erau demascate. Ecleziasticii, întrerupți în lucrarea lor de a încuviința
crima, văzându-și primejduite câștigurile, erau plini de mânie și s-au unit să-și susțină
pretențiile. Unii îl acuzau că lucrează pripit și cu patimă. Alții îl acuzau de încumetare,
declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie și din exces de zel. „Cine nu
știe”, răspundea el, „că un om rareori susține o idee nouă fără să aibă aparențe de mândrie și
fără să fie acuzat că dă naștere la certuri? De ce au fost dați morții Hristos și toți martirii?
Deoarece ei păreau a fi niște disprețuitori mândri ai înțelepciunii timpului lor și pentru că
aduceau noutăți fără ca mai întâi să primească sfatul învățăturilor și părerilor vechi”.
Apoi susținea: „Tot ce fac eu nu va fi îndeplinit prin înțelepciune omenească, ci prin
sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar
79