Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
întoarcă mințile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor și ale teologilor la adevărurile<br />
veșnice susținute de profeți și apostoli.<br />
Prețioasă era solia pe care el o aducea mulțimilor dornice de a auzi cuvintele lui.<br />
Niciodată mai înainte nu auziseră învățături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui<br />
Mântuitor, asigurarea iertării și a păcii prin sângele Său ispășitor aduceau bucurie în inimile<br />
lor și inspirau în rândurile lor o nădejde nepieritoare. La Wittenberg se aprinsese o lumină,<br />
ale cărei raze aveau să se întindă până în cele mai îndepărtate părți ale pământului și care<br />
urma să crească în strălucire până la încheierea vremii.<br />
Dar lumina și întunericul nu pot sta împreună. Între adevăr și rătăcire este o luptă<br />
necontenită. A susține și a apăra pe una înseamnă a ataca și a lepăda pe cealaltă. Însuși<br />
Mântuitorul nostru a declarat: „N-am venit să aduc pacea ci sabia”. (Matei 10, 34). Luther<br />
spunea la câțiva ani după începutul Reformei: „Dumnezeu nu numai că mă conduce, El mă<br />
împinge înainte. El îmi poartă de grijă și nu eu sunt stăpânul meu. Doresc să trăiesc în<br />
liniște, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor și revoluțiilor.” (D’Aubigne, b. 5, cap. 2).<br />
Acum era gata să se arunce în luptă.<br />
Biserica romană făcuse negoț cu harul lui Dumnezeu. Mesele schimbătorilor de bani<br />
(Matei 21, 12) erau așezate lângă altarele ei și atmosfera răsuna de strigătele vânzătorilor și<br />
ale cumpărătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru clădirea bisericii Sf. Petru din<br />
Roma, au fost oferite spre vânzare, în văzul lumii, indulgențe pentru păcat, garantate de<br />
autoritatea papei. Urma să fie ridicat un templu pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu,<br />
cu prețul crimei — piatra din capul unghiului fiind pusă cu plata nelegiuirii! Dar chiar<br />
mijloacele adoptate pentru înălțarea Romei au provocat o lovitură de moarte pentru puterea<br />
și măreția ei. Aceasta a ridicat cel mai hotărât, cel mai eficient adversar al papalității și a dus<br />
la o luptă care a mișcat coroana întreită de pe capul pontifului.<br />
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgențelor în Germania, pe nume<br />
Tetzel, fusese condamnat pentru cele mai josnice fapte împotriva societății și împotriva<br />
Legii lui Dumnezeu; dar scăpând de pedeapsa pentru crimele lui, a fost folosit pentru a<br />
împlini planurile mercantile și fără scrupule ale papei. Cu mare îndrăzneală, el repeta cele<br />
mai vădite rătăciri și relata povești miraculoase pentru a înșela un popor ignorant, credul și<br />
superstițios. Dacă ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, ei n-ar fi fost amăgiți în felul acesta.<br />
Biblia fusese ascunsă de ei pentru a-i ține sub stăpânirea papei, cu scopul de a crește puterea<br />
și bogăția conducătorilor ei ambițioși (vezi John C.L.Gieseler, A Compendium of<br />
Ecclesiastical History, p. 4, sec. I, par. 5).<br />
Când Tetzel intra într-un oraș, un sol mergea înaintea lui anunțând: „Harul lui Dumnezeu<br />
și al sfântului părinte este la porțile voastre”. (D’Aubigne, b. 3, cap. 1). Iar poporul saluta<br />
aceste pretenții hulitoare ca și când Însuși Dumnezeu ar fi coborât din ceruri la ei. Această<br />
negustorie infamă a fost instalată în biserică și Tetzel, urcând la amvon, ridica în slăvi<br />
indulgențele ca fiind cel mai prețios dar al lui Dumnezeu. El declara că, „în virtutea<br />
77
Change language