Pentru a Termina Cursa_

cu lanț de peretele mănăstirii și adesea putea fi găsit acolo. Pe măsură ce i se adâncea
convingerea despre păcat, căuta prin propriile fapte să găsească iertare și pace. Ducea viața
cea mai severă, încercând prin posturi, priveghiuri și biciuiri să supună ceea ce era rău în
natura lui, în care viața de mănăstire nu-i adusese nici o ușurare. Nu se dădea înapoi de la
nici o jertfă prin care ar fi putut ajunge la acea curăție de inimă care să-l facă în stare să fie
primit înaintea lui Dumnezeu. „Am fost în adevăr un călugăr pios”, spunea el mai târziu, „și
am urmat rânduielile ordinului meu cu mai multă strictețe decât pot să exprim. Dacă vreun
călugăr ar fi câștigat cerul prin practicile călugărești, sunt sigur că eu aș fi fost îndreptățit la
aceasta.... Dacă aș mai fi continuat așa, mi-aș fi dus chinurile până la moarte” (Idem, b.2,
cap.3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, și-a pierdut puterea și a suferit crize de
epuizare, de pe urma cărora nu și-a mai revenit pe deplin, niciodată. A ajuns în cele din
urmă în pragul deznădejdii.
Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten și un ajutor.
Piosul Staupitz a luminat înțelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu și l-a
îndemnat să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veșnică pentru
călcarea Legii lui Dumnezeu și să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de păcate. „În
loc să te chinuiești cu privire la păcatele tale, aruncă-te în brațele Mântuitorului. Încrede-te
în El, în neprihănirea vieții Lui, în ispășirea prin moartea Lui. Ascultă-L pe Fiul lui
Dumnezeu.... El S-a făcut om ca să-ți dea asigurarea favorii divine”. „Iubește-L pe El, care
te-a iubit întâi” (Idem, b.2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei. Cuvintele lui au făcut o
impresie adâncă asupra minții lui Luther. După multe lupte cu rătăcirile pe care le cultivase
multă vreme, a ajuns în stare să înțeleagă adevărul, iar pacea a venit peste sufletul său
tulburat.
Luther a fost hirotonit ca preot și a fost chemat de la mănăstire ca profesor la
Universitatea din Wittenberg. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A
început să prezinte subiecte din Biblie; cartea Psalmilor, Evangheliile și Epistolele erau
deschise înțelegerii mulțimilor ce ascultau cu încântare. Staupitz, prietenul și superiorul lui,
l-a îndemnat să se urce la amvon și să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat,
simțindu-se nevrednic să vorbească poporului în locul lui Hristos. Numai după o luptă
îndelungată s-a supus propunerilor prietenilor. Era deja puternic în Scripturi și harul lui
Dumnezeu era peste el. Elocvența lui i-a cucerit pe ascultători, claritatea și puterea cu care
prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mișca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale și n-avea nici măcar un gând că ar
ajunge vreodată altfel. Dumnezeu, în providența Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut
călătoria pe jos, găzduind la mănăstiri în drumul lui. La o mănăstire din Italia, a fost foarte
uimit la vederea bogăției, luxului și măreției de acolo. Înzestrați cu venituri princiare,
călugării locuiau în apartamente splendide, îmbrăcați în robe bogate și foarte costisitoare și
hrăniți la mese fastuoase. Cu o neliniște dureroasă, Luther a pus în contrast scena aceasta cu
lepădarea de sine și greutățile propriei vieți. Mintea i s-a încurcat. În cele din urmă a zărit în
75