Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
învățăturilor lui Wycliffe și Huss, cu excepția „adevărurilor sfinte” pe care ei le predicaseră (Idem, vol. 2, p. 141). Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conștiinței și să scape de condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Și-a amintit de curajul și de credincioșia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească și care pentru el suferise moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferințe, în asigurarea aprobării lui Dumnezeu; dar acum remușcarea și îndoielile îi chinuiau sufletul. Știa că va trebui să facă și alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său pentru a scăpa un scurt timp de suferință. La scurtă vreme a fost adus iarăși înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulțumise pe judecători. Setea lor de sânge, ațâțată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o lepădare fără rezerve de adevăr își putea păstra viața Ieronim. Dar el se hotărâse să-și mărturisească credința și să-l urmeze pe fratele lui martir în flăcări. Atunci își retrase retractarea făcută și, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelații au insistat că el trebuie ori să susțină, ori să combată adevărul acuzațiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat împotriva unei astfel de cruzimi și nedreptăți. „M-ați ținut intenționat trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare”, spunea el, „în mizerie, zgomot, duhoare și în cea mai cruntă lipsă m-ați adus înaintea voastră și, plecând urechea la dușmanii mei de moarte, refuzați să mă ascultați.... Dacă sunteți în adevăr înțelepți și lumină a lumii, aveți grijă să nu păcătuiți împotriva dreptății. În ceea ce mă privește, eu sunt un simplu muritor; viața mea este de mică importanță; și când vă îndemn să nu dați o sentință nedreaptă, vorbesc mai puțin pentru mine decât pentru voi” (Idem, vol. 2, p. 146, 147). Cererea i-a fost în cele din urmă aprobată. În prezența judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat și s-a rugat ca Duhul divin să-i stăpânească gândurile și cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva nepotrivit cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, față de el s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu dată primilor ucenici: „Veți fi duși înaintea dregătorilor, a împăraților pentru Numele Meu, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijorați, gândindu-vă cum sau ce veți spune; căci ce veți avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10, 18-20). Cuvintele lui Ieronim au produs uimire și admirație chiar și dușmanilor lui. Timp de un an întreg fusese închis într-o temniță, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferințe fizice și încordare mintală. Cu toate acestea el prezenta argumentele cu o limpezime și putere atât de mare, ca și când ar fi avut ocazia netulburată de a studia. A îndreptat atenția ascultătorilor lui către șirul lung de bărbați sfinți care fuseseră condamnați 67
de judecători nedrepți. Aproape în orice generație au fost oameni care, căutând să ridice poporul din vremea lor, au fost condamnați și lepădați, dar care după aceea au fost socotiți vrednici de cinstire. Hristos Însuși a fost condamnat ca răufăcător, de către un tribunal nedrept. Cu ocazia retractării, Ieronim consimțise la justețea sentinței de condamnare a lui Huss; acum ș-a declarat pocăința și a dat mărturie în favoarea nevinovăției și a sfințeniei martirului. „L-am cunoscut din copilărie”, spunea el. „A fost un bărbat excelent, drept și sfânt; a fost condamnat în ciuda nevinovăției lui.... Și eu — și eu sunt gata să mor; nu mă voi da înapoi de la chinurile pregătite pentru mine de către dușmani și de către martori mincinoși, care într-o zi vor da socoteală de înșelătoriile lor înaintea Dumnezeului cel mare pe care nu-L poate amăgi nimeni” (Bonnechose, vol. 2, p. 151). În autoacuzarea adusă pentru lepădarea adevărului, Ieronim a continuat: „Dintre toate păcatele pe care le-am săvârșit din tinerețea mea, nici unul nu-mi apasă atât de greu sufletul și nu-mi produce atâtea remușcări amare ca acela pe care l-am săvârșit în acest loc fatal, când am fost de acord cu sentința nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe și împotriva sfântului martir Jan Huss, stăpânul și prietenul meu. Da, îl mărturisesc din toată inima și declar cu groază că m-am lepădat în mod rușinos atunci când, de teama morții, am condamnat învățăturile lor. De aceea rog pe Dumnezeul cel Atotputernic să Se îndure, să-mi ierte păcatele și în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate”. Și arătând către judecători, a spus cu hotărâre: „Ați condamnat pe Wycliffe și pe Jan Huss nu pentru că au zdruncinat învățătura bisericii, ci doar pentru că au condamnat cu tărie mârșăviile clerului — pompa lor, mândria lor și toate viciile prelaților și ale preoților. Lucrările pe care ei le-au susținut și care sunt de necontestat, le socotesc și le declar ca și ei”. Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelații, tremurând de mânie, au strigat: „Ce nevoie mai este de altă dovadă? Îl vedem cu ochii noștri pe cel mai încăpățânat dintre eretici!” Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: „Ce, credeți că mi-e teamă de moarte? M-ați ținut un an întreg în temnița cea mai îngrozitoare, mai teribilă decât însăși moartea. M-ați torturat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea mi s- a dezlipit de vie de pe oasele mele; și cu toate acestea nu mă plâng, căci văicărelile vin rareori de la un om de inimă și spirit, dar nu mai pot face nimic decât să-mi exprime uimirea în fața unei astfel de barbarii față de un creștin.” (Idem, vol. 2, p. 151-153) Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă și care doreau să-i scape viața. A fost vizitat de către demnitarii bisericii și îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite ca răsplată pentru renunțarea la împotrivirea față de Roma. Dar, ca și Domnul său atunci când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic. „Dovediți-mi din Sfintele Scripturi că sunt greșit”, spunea el, „și voi retracta”. 68
- Page 27 and 28: întâmpinate cu blesteme amare. Au
- Page 29 and 30: care glumesc cu posibilitățile ha
- Page 31 and 32: Capitolul 2 — Focuri de Persecuț
- Page 33 and 34: adevărului; și acolo unde se așt
- Page 35 and 36: După o luptă lungă și aprigă,
- Page 37 and 38: aparență atât de popular în lum
- Page 39 and 40: Una dintre învățăturile de seam
- Page 41 and 42: Marele apostat reușise să se îna
- Page 43 and 44: Același spirit de ură și de împ
- Page 45 and 46: ei fuseseră aduse la îndeplinire
- Page 47 and 48: îndepărtate. Din Irlanda a venit
- Page 49 and 50: Înapoia bastioanelor înalte ale m
- Page 51 and 52: puternică era, datorită încercă
- Page 53 and 54: de declarațiile ei prețioase și
- Page 55 and 56: care vorbeau direct inimilor acelor
- Page 57 and 58: 46
- Page 59 and 60: către izvorul adevărului care era
- Page 61 and 62: alarmați de lăcomia călugărilor
- Page 63 and 64: Wycliffe, asemenea Domnului său, p
- Page 65 and 66: Dar Wycliffe n-a retractat nimic; n
- Page 67 and 68: îndestulătoare de credință și
- Page 69 and 70: Capitolul 6 — Doi Eroi Evanghelia
- Page 71 and 72: Huss și l-au condus la un studiu m
- Page 73 and 74: Schisma din biserică continua. Tre
- Page 75 and 76: și el a fost aruncat în aceeași
- Page 77: spunea: „Amândoi și-au păstrat
- Page 81 and 82: după începerea războiului, vitea
- Page 83 and 84: Credincioși Evangheliei, boemii au
- Page 85 and 86: său stăruitor și practic l-a con
- Page 87 and 88: depărtare cetatea așezată pe cel
- Page 89 and 90: certificatelor sale de iertare, toa
- Page 91 and 92: dacă nu, atunci cine o poate face
- Page 93 and 94: judecat și condamnat și toate ace
- Page 95 and 96: Cu toate că Luther își asigurase
- Page 97 and 98: Într-un apel adresat împăratului
- Page 99 and 100: zilele lui Luther era un adevăr pr
- Page 101 and 102: încredințat acest caz, a fost ala
- Page 103 and 104: murdar izvorăsc asemenea ape infec
- Page 105 and 106: Contemplându-L pe Hristos, el s-a
- Page 107 and 108: „văzând că este o problemă ca
- Page 109 and 110: acesta, voi retracta orice greșeal
- Page 111 and 112: a pus în contrast părțile aflate
- Page 113 and 114: Frederic de Saxonia păstra o rezer
- Page 115 and 116: dușmani. Pe drumul de întoarcere
- Page 117 and 118: Capitolul 9 — Reformatorul Elveț
- Page 119 and 120: scolastică. În cele din urmă am
- Page 121 and 122: Curând s-a trezit un viu interes p
- Page 123 and 124: Atât de mare era interesul în fav
- Page 125 and 126: nemăsurată nu l-au părăsit delo
- Page 127 and 128: Unul dintre acești profeți pretin
de judecători nedrepți. Aproape în orice generație au fost oameni care, căutând să ridice<br />
poporul din vremea lor, au fost condamnați și lepădați, dar care după aceea au fost socotiți<br />
vrednici de cinstire. Hristos Însuși a fost condamnat ca răufăcător, de către un tribunal<br />
nedrept.<br />
Cu ocazia retractării, Ieronim consimțise la justețea sentinței de condamnare a lui Huss;<br />
acum ș-a declarat pocăința și a dat mărturie în favoarea nevinovăției și a sfințeniei<br />
martirului. „L-am cunoscut din copilărie”, spunea el. „A fost un bărbat excelent, drept și<br />
sfânt; a fost condamnat în ciuda nevinovăției lui.... Și eu — și eu sunt gata să mor; nu mă<br />
voi da înapoi de la chinurile pregătite pentru mine de către dușmani și de către martori<br />
mincinoși, care într-o zi vor da socoteală de înșelătoriile lor înaintea Dumnezeului cel mare<br />
pe care nu-L poate amăgi nimeni” (Bonnechose, vol. 2, p. 151).<br />
În autoacuzarea adusă pentru lepădarea adevărului, Ieronim a continuat: „Dintre toate<br />
păcatele pe care le-am săvârșit din tinerețea mea, nici unul nu-mi apasă atât de greu sufletul<br />
și nu-mi produce atâtea remușcări amare ca acela pe care l-am săvârșit în acest loc fatal,<br />
când am fost de acord cu sentința nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe și împotriva<br />
sfântului martir Jan Huss, stăpânul și prietenul meu. Da, îl mărturisesc din toată inima și<br />
declar cu groază că m-am lepădat în mod rușinos atunci când, de teama morții, am<br />
condamnat învățăturile lor. De aceea rog pe Dumnezeul cel Atotputernic să Se îndure, să-mi<br />
ierte păcatele și în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate”. Și arătând către<br />
judecători, a spus cu hotărâre: „Ați condamnat pe Wycliffe și pe Jan Huss nu pentru că au<br />
zdruncinat învățătura bisericii, ci doar pentru că au condamnat cu tărie mârșăviile clerului<br />
— pompa lor, mândria lor și toate viciile prelaților și ale preoților. Lucrările pe care ei le-au<br />
susținut și care sunt de necontestat, le socotesc și le declar ca și ei”.<br />
Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelații, tremurând de mânie, au strigat: „Ce nevoie mai<br />
este de altă dovadă? Îl vedem cu ochii noștri pe cel mai încăpățânat dintre eretici!”<br />
Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: „Ce, credeți că mi-e teamă de moarte? M-ați<br />
ținut un an întreg în temnița cea mai îngrozitoare, mai teribilă decât însăși moartea. M-ați<br />
torturat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea mi s-<br />
a dezlipit de vie de pe oasele mele; și cu toate acestea nu mă plâng, căci văicărelile vin<br />
rareori de la un om de inimă și spirit, dar nu mai pot face nimic decât să-mi exprime uimirea<br />
în fața unei astfel de barbarii față de un creștin.” (Idem, vol. 2, p. 151-153)<br />
Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare.<br />
Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie<br />
adâncă și care doreau să-i scape viața. A fost vizitat de către demnitarii bisericii și îndemnat<br />
să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite ca răsplată<br />
pentru renunțarea la împotrivirea față de Roma. Dar, ca și Domnul său atunci când I s-a<br />
oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.<br />
„Dovediți-mi din Sfintele Scripturi că sunt greșit”, spunea el, „și voi retracta”.<br />
68