Pentru a Termina Cursa_

învățăturilor lui Wycliffe și Huss, cu excepția „adevărurilor sfinte” pe care ei le predicaseră
(Idem, vol. 2, p. 141).
Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conștiinței și să scape de
condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Și-a amintit de curajul
și de credincioșia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la
Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească și care pentru el suferise moartea pe cruce.
Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferințe, în asigurarea aprobării
lui Dumnezeu; dar acum remușcarea și îndoielile îi chinuiau sufletul. Știa că va trebui să
facă și alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea
încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său
pentru a scăpa un scurt timp de suferință.
La scurtă vreme a fost adus iarăși înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulțumise pe
judecători. Setea lor de sânge, ațâțată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o
lepădare fără rezerve de adevăr își putea păstra viața Ieronim. Dar el se hotărâse să-și
mărturisească credința și să-l urmeze pe fratele lui martir în flăcări.
Atunci își retrase retractarea făcută și, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate
să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelații au insistat
că el trebuie ori să susțină, ori să combată adevărul acuzațiilor aduse împotriva lui. Ieronim
a protestat împotriva unei astfel de cruzimi și nedreptăți. „M-ați ținut intenționat trei sute
patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare”, spunea el, „în mizerie, zgomot, duhoare și
în cea mai cruntă lipsă m-ați adus înaintea voastră și, plecând urechea la dușmanii mei de
moarte, refuzați să mă ascultați.... Dacă sunteți în adevăr înțelepți și lumină a lumii, aveți
grijă să nu păcătuiți împotriva dreptății. În ceea ce mă privește, eu sunt un simplu muritor;
viața mea este de mică importanță; și când vă îndemn să nu dați o sentință nedreaptă,
vorbesc mai puțin pentru mine decât pentru voi” (Idem, vol. 2, p. 146, 147).
Cererea i-a fost în cele din urmă aprobată. În prezența judecătorilor lui, Ieronim a
îngenuncheat și s-a rugat ca Duhul divin să-i stăpânească gândurile și cuvintele, ca nu
cumva să vorbească ceva nepotrivit cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea,
față de el s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu dată primilor ucenici: „Veți fi duși înaintea
dregătorilor, a împăraților pentru Numele Meu, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și
înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijorați, gândindu-vă cum
sau ce veți spune; căci ce veți avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi
veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10, 18-20).
Cuvintele lui Ieronim au produs uimire și admirație chiar și dușmanilor lui. Timp de un
an întreg fusese închis într-o temniță, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari
suferințe fizice și încordare mintală. Cu toate acestea el prezenta argumentele cu o
limpezime și putere atât de mare, ca și când ar fi avut ocazia netulburată de a studia. A
îndreptat atenția ascultătorilor lui către șirul lung de bărbați sfinți care fuseseră condamnați
67