Pentru a Termina Cursa_

spunea: „Amândoi și-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul din
urmă. Ei s-au pregătit pentru foc ca și când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici
un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; și abia furia
flăcărilor le-a oprit cântarea.” (Idem, b.3, cap.7) Când trupul lui Huss a fost cu totul ars,
cenușa și pământul pe care a stat au fost luate și aruncate în Rin și purtate astfel până în
ocean. Prigonitorii lui își imaginau în zadar că au dezrădăcinat adevărurile pe care el le
predicase. Nici nu visau ei că cenușa din ziua aceea, dusă în mare, urma să fie o sămânță
semănată în toate țările pământului, că în țări încă necunoscute urma să aducă roade
îmbelșugate în Testimonies pentru adevăr. Glasul care s-a auzit în sala consiliului din
Constanța a produs ecouri care urmau să fie auzite în toate veacurile viitoare. Huss nu mai
era, dar adevărurile pentru care el murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de
credință și de statornicie urma să încurajeze mulțimi de oameni să stea hotărâți pentru
adevăr, în fața torturii și a morții. Executarea lui arătase lumii întregi cruzimea perfidă a
Romei. Deși nu știau acest lucru, dușmanii adevărului contribuiseră la înaintarea cauzei pe
care căutau în zadar să o distrugă.
La Constanța urma să mai fie înălțat un rug. Sângele unui alt martor trebuia să
mărturisească pentru adevăr. Ieronim, luându-și rămas bun de la Huss care pleca spre
conciliu, îl îndemnase la curaj și statornicie, declarând că, dacă avea să se afle în vreo
primejdie, el însuși va alerga în ajutorul lui. Când a auzit de întemnițarea reformatorului,
ucenicul cel credincios s-a pregătit imediat pentru a-și împlini făgăduința. A plecat fără bilet
de liberă trecere, cu un singur însoțitor până la Constanța. Ajungând acolo s-a convins că nu
făcuse decât că se expusese primejdiei, fără posibilitatea de a face ceva pentru eliberarea lui
Huss. A fugit din oraș, dar a fost arestat în călătoria spre casă și adus înapoi legat, cu cătușe
și pus sub supravegherea unui grup de soldați. La prima apariție înaintea conciliului,
încercările de a răspunde acuzațiilor aduse împotriva lui au fost întâmpinate cu strigătele:
„La flăcări cu el! La flăcări!” (Bonnechose, vol. 1, p. 234). A fost aruncat într-o temniță,
înlănțuit într-o poziție care-i producea suferințe mari și hrănit cu pâine și apă. După câteva
luni, cruzimile întemnițării au adus asupra lui Ieronim o boală care-i amenința viața, iar
dușmanii, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puțină asprime, cu toate că a
rămas în închisoare timp de un an.
Moartea lui Huss n-a avut urmările pe care le nădăjduiseră papistașii. Nerespectarea
biletului de liberă trecere ridicase o furtună de indignare și, ca o cale mai sigură, conciliul s-
a hotărât ca în loc să-l ardă pe Ieronim, să-l forțeze, dacă era posibil, să se lepede de
învățăturile predicate. A fost adus în fața adunării și i s-a oferit alternativa de a retracta sau
de a muri pe rug. La începutul întemnițării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în
comparație cu suferințele teribile la care fusese supus; dar acum, slăbit de boală, de lipsurile
din închisoare și de tortura nesiguranței și a încordării, despărțit de prieteni și descurajat prin
moartea lui Huss, statornicia lui Ieronim a cedat și a consimțit să se supună Conciliului. S-a
angajat să adere la credința catolică și a acceptat acțiunea conciliului de condamnare a
66