Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
nu numai o povară grea pentru veniturile poporului, dar mai aducea și dispreț muncii folositoare. Tineretul era demoralizat și corupt. Prin influența călugărilor, mulți erau determinați să intre într-o mănăstire și să se consacre vieții călugărești; aceasta nu numai fără consimțământul părinților lor, ci chiar fără știrea lor și împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinții timpurii ai bisericii romane, înălțând pretențiile monahismului mai presus de obligațiile datoriei și dragostei filiale, declarase: „Chiar dacă tatăl tău ar zăcea în fața ușii plângând și văitându-se, iar mama ta ți-ar arăta trupul care te-a purtat și sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare și să mergi drept înainte spre Hristos”. Prin această „neomenie monstruoasă”, așa cum a calificat-o Luther mai târziu, „mirosind mai mult a lup și a tiran decât a creștin și a om”, inimile copiilor erau împietrite față de părinții lor (Barnas Sears, The Life of Luther, Pagina 70. 69). În felul acesta conducătorii papali, asemenea fariseilor din vechime, făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiția lor. Astfel căminele erau pustiite, iar părinții erau lipsiți de societatea fiilor și fiicelor lor. Chiar și studenții din universități erau amăgiți de reprezentările rătăcite ale călugărilor și făcuți să intre în ordinele lor. După aceea mulți regretau pasul acesta, văzând că își pătaseră viața și că aduseseră durere părinților; dar odată prinși în cursă le era imposibil să-și recapete libertatea. Mulți părinți, temându-se de influența călugărilor, refuzau să-și trimită copiii în universități. Se putea vedea o scădere substanțială a numărului studenților în marile centre de învățământ. Școlile erau goale, iar neștiința predomina. Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi mărturisirea și de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari răutăți. Hotărâți să-și mărească câștigurile, călugării erau atât de binevoitori să ofere iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau ajutorul, și ca urmare, viciile cele mai josnice s-au dezvoltat cu repeziciune. Bolnavul și săracul erau lăsați să sufere, în timp ce darurile care ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări care cu amenințări cereau pomeni de la popor, denunțând ca necredincioși pe aceia care și-ar fi reținut darurile de la ordinele lor. În ciuda pretențiilor lor de sărăcie, bogăția călugărilor creștea continuu, iar edificiile lor mărețe și mesele lor luxoase scoteau și mai mult în evidență sărăcia crescândă a națiunii. Și în timp ce-și petreceau vremea în plăceri și belșug, trimiteau în locul lor oameni neștiutori care nu puteau decât să spună povești miraculoase, legende și glume pentru a distra poporul și a-i înșela mai mult. Și așa călugării au continuat să-și mențină stăpânirea peste mulțimile superstițioase și să le facă a crede că toată datoria religioasă se cuprindea în recunoașterea supremației papei, în adorarea sfinților, în daruri oferite călugărilor și că acestea erau îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer. Oamenii de cultură și evlavie se străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugărești; dar Wycliffe, cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuși sistemul era fals și că trebuia desființat. Acestea au dat naștere la discuții și întrebări. În timp ce călugării străbăteau țara, comercializând iertările papei, mulți au fost făcuți să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu bani și se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei . Nu puțini erau 49
alarmați de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. „Călugării și preoții Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri” (D’Aubigne b.17, cap.7). Pentru a-și ascunde zgârcenia, acești călugări cerșetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus și ucenicii Săi fuseseră susținuți din mila poporului. Această susținere avea ca rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea îi ducea pe mulți la Biblie pentru a înțelege ei înșiși adevărul — consecință care era cel mai puțin dorită de Roma. Mințile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, pe care ei doreau să-l ascundă. Wycliffe a început să scrie și să publice broșuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenția oamenilor către învățăturile Bibliei și către Autorul lor. El declara că puterea de a ierta și de a excomunica nu aparținea papei în mai mare măsură decât preoților obișnuiți și că nici un om nu poate fi cu adevărat excomunicat până ce, mai întâi, n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală și vremelnică, pe care papa îl înălțase și în care sufletele și trupurile a milioane de oameni erau ținute în robie. Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva împilărilor Romei și, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în Țările de Jos, în confruntare cu trimișii papei. Aici a fost adus în legătură cu ecleziasticii din Franța, Italia și Spania și a avut ocazia să vadă dincolo de cortină și să capete o cunoaștere a multor lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înțeles multe aspecte care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În acești reprezentanți de la curtea papală el a citit caracterul adevărat și pretențiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învățăturile lui de mai înainte în mod deschis și cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria și înșelăciunea erau idolii Romei. Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa și despre strângătorii lui, spunea: „Ei scot din țara noastră hrana săracilor și multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente și lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, și face ca toată creștinătatea să aprobe și să susțină această erezie. Și cu siguranță că dacă țara noastră ar avea un deal mare de aur și nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc și mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toți banii din țara noastră și nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui” (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p. 37). La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influența lui Wycliffe se simțea în felul cum acționa curtea, ca și în modelarea credinței poporului. 50
- Page 10 and 11: Recunoştinţă Dedicată lui Dumne
- Page 13 and 14: 2
- Page 15 and 16: Capitolul 29 — Originea Răului .
- Page 17 and 18: Capitolul 1 — Evenimentele Lumii
- Page 19 and 20: Timp de trei ani, Domnul luminii ș
- Page 21 and 22: locaș ca cerurile de înalt.” (P
- Page 23 and 24: În timpul domniei lui Irod, Ierusa
- Page 25 and 26: pământul se cutremura și mulțim
- Page 27 and 28: întâmpinate cu blesteme amare. Au
- Page 29 and 30: care glumesc cu posibilitățile ha
- Page 31 and 32: Capitolul 2 — Focuri de Persecuț
- Page 33 and 34: adevărului; și acolo unde se așt
- Page 35 and 36: După o luptă lungă și aprigă,
- Page 37 and 38: aparență atât de popular în lum
- Page 39 and 40: Una dintre învățăturile de seam
- Page 41 and 42: Marele apostat reușise să se îna
- Page 43 and 44: Același spirit de ură și de împ
- Page 45 and 46: ei fuseseră aduse la îndeplinire
- Page 47 and 48: îndepărtate. Din Irlanda a venit
- Page 49 and 50: Înapoia bastioanelor înalte ale m
- Page 51 and 52: puternică era, datorită încercă
- Page 53 and 54: de declarațiile ei prețioase și
- Page 55 and 56: care vorbeau direct inimilor acelor
- Page 57 and 58: 46
- Page 59: către izvorul adevărului care era
- Page 63 and 64: Wycliffe, asemenea Domnului său, p
- Page 65 and 66: Dar Wycliffe n-a retractat nimic; n
- Page 67 and 68: îndestulătoare de credință și
- Page 69 and 70: Capitolul 6 — Doi Eroi Evanghelia
- Page 71 and 72: Huss și l-au condus la un studiu m
- Page 73 and 74: Schisma din biserică continua. Tre
- Page 75 and 76: și el a fost aruncat în aceeași
- Page 77 and 78: spunea: „Amândoi și-au păstrat
- Page 79 and 80: de judecători nedrepți. Aproape
- Page 81 and 82: după începerea războiului, vitea
- Page 83 and 84: Credincioși Evangheliei, boemii au
- Page 85 and 86: său stăruitor și practic l-a con
- Page 87 and 88: depărtare cetatea așezată pe cel
- Page 89 and 90: certificatelor sale de iertare, toa
- Page 91 and 92: dacă nu, atunci cine o poate face
- Page 93 and 94: judecat și condamnat și toate ace
- Page 95 and 96: Cu toate că Luther își asigurase
- Page 97 and 98: Într-un apel adresat împăratului
- Page 99 and 100: zilele lui Luther era un adevăr pr
- Page 101 and 102: încredințat acest caz, a fost ala
- Page 103 and 104: murdar izvorăsc asemenea ape infec
- Page 105 and 106: Contemplându-L pe Hristos, el s-a
- Page 107 and 108: „văzând că este o problemă ca
- Page 109 and 110: acesta, voi retracta orice greșeal
alarmați de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată.<br />
„Călugării și preoții Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne<br />
elibereze, altfel poporul va pieri” (D’Aubigne b.17, cap.7). <strong>Pentru</strong> a-și ascunde zgârcenia,<br />
acești călugări cerșetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus și<br />
ucenicii Săi fuseseră susținuți din mila poporului. Această susținere avea ca rezultat<br />
păgubirea cauzei lor, căci ea îi ducea pe mulți la Biblie pentru a înțelege ei înșiși adevărul<br />
— consecință care era cel mai puțin dorită de Roma. Mințile oamenilor erau îndreptate către<br />
Izvorul adevărului, pe care ei doreau să-l ascundă.<br />
Wycliffe a început să scrie și să publice broșuri împotriva călugărilor, căutând însă nu<br />
atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenția oamenilor către învățăturile Bibliei și către<br />
Autorul lor. El declara că puterea de a ierta și de a excomunica nu aparținea papei în mai<br />
mare măsură decât preoților obișnuiți și că nici un om nu poate fi cu adevărat excomunicat<br />
până ce, mai întâi, n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale<br />
mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală și<br />
vremelnică, pe care papa îl înălțase și în care sufletele și trupurile a milioane de oameni erau<br />
ținute în robie.<br />
Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva<br />
împilărilor Romei și, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în Țările de Jos, în<br />
confruntare cu trimișii papei. Aici a fost adus în legătură cu ecleziasticii din Franța, Italia și<br />
Spania și a avut ocazia să vadă dincolo de cortină și să capete o cunoaștere a multor lucruri<br />
care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înțeles multe aspecte care urmau să-i dea<br />
subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În acești reprezentanți de la curtea papală el a citit<br />
caracterul adevărat și pretențiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta<br />
învățăturile lui de mai înainte în mod deschis și cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia,<br />
mândria și înșelăciunea erau idolii Romei.<br />
Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa și despre strângătorii lui, spunea: „Ei<br />
scot din țara noastră hrana săracilor și multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru<br />
sacramente și lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, și face ca toată<br />
creștinătatea să aprobe și să susțină această erezie. Și cu siguranță că dacă țara noastră ar<br />
avea un deal mare de aur și nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc<br />
și mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toți banii din țara<br />
noastră și nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui”<br />
(John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p. 37). La scurtă vreme după<br />
reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din<br />
Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă.<br />
Influența lui Wycliffe se simțea în felul cum acționa curtea, ca și în modelarea credinței<br />
poporului.<br />
50
Change language