Pentru a Termina Cursa_

care vorbeau direct inimilor acelora care flămânzeau după adevăr. Acesta era glasul lui
Dumnezeu și el aducea convingere acelora care îl auzeau.
Solul adevărului își vedea apoi de drum, dar înfățișarea lui umilă, sinceritatea lui,
seriozitatea și ardoarea lui adâncă erau subiecte des remarcate. În multe cazuri, ascultătorii
nici nu întrebau de unde vine sau unde merge. Fuseseră atât de copleșiți, la început de
surpriză, iar după aceea de recunoștință și de bucurie, încât nu se gândiseră să-l întrebe.
Când îl rugaseră să-i însoțească în căminele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile
pierdute ale turmei. Ei se întrebau: Fusese oare un înger din cer? În multe cazuri solul
adevărului nu mai era revăzut. Lua drumul spre alte țări, sau își ducea viața în vreo temniță
necunoscută, sau poate oasele lui albeau pe locul unde mărturisise pentru adevăr. Dar
cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele își făceau lucrarea în inimile
oamenilor; rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
Misionarii valdenzi au invadat împărăția lui Satana, dar puterile întunericului s-au trezit
la o veghere mai atentă. Toate străduințele pentru înaintarea adevărului erau urmărite de
prințul răului și el provoca temeri agenților lui. Conducătorii papali au văzut o prevestire a
unei primejdii pentru cauza lor datorită lucrării acestor călători umili. Dacă lumina
adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de
rătăcire care îi înconjurau pe oameni. Ea urma să îndrepte mintea oamenilor numai spre
Dumnezeu și până la urmă avea să distrugă supremația Romei.
Chiar și numai existența acestui popor, care ținea credința bisericii din vechime, era o
mărturie permanentă cu privire la apostazia Romei și de aceea provoca cea mai mare ură și
persecuție. Refuzul lor de a renunța la Scriptură era de asemenea o jignire pe care Roma nu
o putea îngădui. Ea s-a hotărât să-i șteargă de pe pământ. Acum au început cruciadele cele
mai teribile împotriva poporului lui Dumnezeu din căminul său de munte. Inchizitorii au
fost puși pe urmele lor, iar scena cu nevinovatul Abel căzând înaintea criminalului Cain se
repeta deseori.
Mereu și mereu erau lăsate în paragină țarinele lor fertile, locuințele și bisericile lor erau
distruse, astfel că acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare și casele unor oameni
nevinovați, harnici, rămânea numai un pustiu. Așa cum fiara lacomă se înfurie și mai tare
gustând sângele, la fel mânia papistașilor era aprinsă către o mai mare intensitate datorită
suferințelor victimelor. Mulți dintre acești martori, pentru o credință adevărată, erau hăituiți
peste munți și vânați în văile unde se ascundeau, împresurați în păduri dese și pe culmi
stâncoase.
Nici o acuzație nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestei clase proscrise.
Chiar vrăjmașii lor îi declarau a fi un popor pașnic, liniștit, credincios. Cea mai mare vină
era aceea că nu se închinau lui Dumnezeu după cum vroia papa. Pentru această crimă,
asupra lor erau îngrămădite toate umilințele, insultele și chinurile pe care oamenii sau
demonii le puteau inventa.
44