Pentru a Termina Cursa_

„Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii.” Acum se împlinește rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi:
„Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie și aceia pe care Mi i-ai dat Tu”. „Fără prihană și plini de
bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). Hristos îi prezintă Tatălui pe cei răscumpărați cu
sângele Său, zicând: „Iată-Mă pe Mine și copiii pe care Mi i-ai dat”. „Am păzit pe aceia pe
care Mi i-ai dat.” O, minuni ale iubirii răscumpărătoare; încântarea ceasului aceluia, când
Tatăl Cel veșnic, privindu-i pe cei răscumpărați, va vedea chipul Său, discordia păcatului
îndepărtată, blestemul lui alungat și omenirea iarăși în armonie cu Divinitatea.
Cu o dragoste de nedescris, Isus îi invită pe cei credincioși la bucuria Domnului lor.
Bucuria Domnului este să vadă în Împărăția slavei sufletele care au fost salvate prin agonia
și umilirea Sa. Și cei răscumpărați se vor împărtăși de bucuria Sa când îi vor vedea printre
cei fericiți pe aceia care au fost câștigați pentru Hristos prin rugăciunile, munca și sacrificiul
lor plin de iubire. Strângându-se în jurul marelui tron, o bucurie de nedescris le umple
inimile când îi văd pe aceia pe care i-au câștigat la Hristos și că aceștia i-au câștigat pe alții,
iar aceștia, la rândul lor, pe alții, toți aduși în cerul de odihnă, atunci își vor depune
coroanele la picioarele lui Isus și-L vor lăuda de-a lungul nesfârșitelor veacuri ale veșniciei.
Când cei răscumpărați sunt primiți în Cetatea lui Dumnezeu, se înalță un strigăt
triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu
brațele deschise să-l primească pe tatăl neamului nostru omenesc — ființa pe care a creat-o
El, care a păcătuit împotriva Creatorului său și pentru păcatul căruia semnele răstignirii sunt
purtate în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe
pieptul Domnului său, ci, în umilință, se aruncă la picioarele Sale, strigând: „Vrednic,
vrednic este Mielul care a fost junghiat!” Cu gingășie, Mântuitorul îl ridică și-l îndeamnă să
privească iarăși la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat.
După îndepărtarea din Eden, viața lui Adam pe pământ a fost plină de durere. Fiecare
frunză care cădea, fiecare victimă a jertfei, orice umbră de pe fața plăcută a naturii, orice
pată pe curăția omului era o nouă amintire a păcatului său. Grozavă era agonia remușcării
când privea nelegiuirea abundând și, ca un răspuns la avertizările lui, întâmpina acuzații
aduse lui ca fiind cauza păcatului. Cu umilință răbdătoare, a purtat aproape o mie de ani
pedeapsa neascultării. S-a pocăit deplin de păcatul său, s-a încrezut în meritele
Mântuitorului făgăduit și a murit în nădejdea învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat
greșeala și căderea omului; iar acum, prin lucrarea de ispășire, Adam este repus în prima lui
stăpânire.
Cu o nespusă bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui — chiar pomii
aceia ale căror roade le adunase el însuși în zilele nevinovăției și bucuriei lui. Vede vița pe
care propriile mâini au cultivat-o și chiar acele flori pe care odinioară le iubea și le îngrijea.
Mintea lui prinde realitatea scenei; înțelege că acesta este cu adevărat Edenul restabilit, mai
plăcut acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieții,
419