Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
greșiți, cu defecte și cruzi, ba mai mult, chiar către prințul întunericului, care-și exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-un veșmânt de sfințenie. Când Scripturile sunt îndepărtate, iar omul ajunge să se privească pe sine ca fiind suprem, trebuie să ne așteptăm numai la înșelătorie, amăgire și nelegiuire josnică. O dată cu înălțarea legilor și tradițiilor omenești, s-a manifestat corupția care totdeauna se naște din părăsirea Legii lui Dumnezeu. Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioșii purtători de steag erau fără îndoială puțini. Deși adevărul n-a fost lăsat fără martori, uneori se părea totuși că rătăcirea și superstiția vor predomina pe deplin, iar adevărata religie va fi izgonită de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, formele religioase deveneau mai numeroase, iar oamenii erau împovărați tot mai mult cu obligații riguroase. Ei nu erau numai învățați să privească la papa ca mijlocitor al lor, dar și să-și pună încrederea în propriile fapte, ca ispășire pentru păcat. Pelerinajele lungi, faptele de penitență, închinarea la moaște, înălțarea de biserici, altare și morminte sfinte, plata sumelor mari pentru biserică — toate acestea și multe altele asemănătoare erau încurajate pentru a îndepărta mânia lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca și când Dumnezeu ar fi gândit ca oamenii, care s-ar fi mâniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost împăcat prin daruri sau fapte de pocăință! Cu toate acestea, viciul era răspândit chiar printre conducătorii bisericii romane, iar influența ei părea să crească continuu. Spre încheierea secolului al VIII-lea, papistașii au ridicat pretenția că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeași putere spirituală pe care și-o asumaseră acum. Pentru a fundamenta această pretenție a trebuit să fie folosite unele mijloace spre a-i da o aparență de autoritate; și acestea au fost sugerate ușor de către tatăl minciunii. Au fost născocite de călugări scrieri vechi. Au fost descoperite hotărâri ale conciliilor despre care nu se auzise mai înainte și care stabileau supremația generală a papei din primele timpuri. O biserică ce respinsese adevărul a primit cu lăcomie aceste amăgiri . Puținii ziditori credincioși pe temelia adevărată (1 Corinteni 3, 10.11) au fost uluiți și încurcați atunci când absurditățile învățăturii rătăcitoare au împiedicat lucrarea. Ca și ziditorii de pe zidurile Ierusalimului, din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc, și dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul”. (Neemia 4, 10). Obosiți de lupta continuă împotriva persecuției, a înșelăciunii, a nelegiuirii și a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioși s-au descurajat; și de dragul păcii și al siguranței pentru averile și viața lor, au părăsit adevărata temelie. Alții, neînfricați de împotrivirea vrăjmașilor lor, au declarat fără teamă: „Nu vă temeți de ei; aduceți-vă aminte de Domnul, care este mare și înfricoșat” (Ver 14) și au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efeseni 6, 17). 31
Același spirit de ură și de împotrivire față de adevăr i-a inspirat pe vrăjmașii lui Dumnezeu din fiecare veac și aceeași veghere și fidelitate s-a cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse primilor ucenici se aplică și urmașilor Săi de la încheierea vremii: „Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor, vegheați”. (Marcu 13, 37). Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălțate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde și mai superstițioase predominau. Mințile oamenilor erau cu totul stăpânite de superstiție, încât rațiunea părea căși pierduse influența. În timp ce preoții și episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali și corupți, nu se putea aștepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranță și viciu. Un alt pas spre supremația papală a fost făcut atunci când, în secolul al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârșirea bisericii romane. Printre afirmațiile pe care le susținea, era una care declara că biserica n-a greșit niciodată, nici nu va putea greși vreodată, în conformitate cu Sfintele Scripturi. Dar această afirmație nu era însoțită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a-i detrona pe împărați și declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunțat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci era prerogativul lui acela de a răsturna hotărârile altora . O ilustrație izbitoare a caracterului tiranic al acestei susțineri de infailibilitate a fost văzută în comportarea față de împăratul german Henric al IV-lea. Pentru bănuiala de dispreț față de autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat și detronat. Îngrozit de părăsirea și trădarea prinților lui, care erau încurajați la răzvrătire împotriva lui de mandatul papei, Henric a simțit nevoia de a face pace cu Roma. Împreună cu soția lui și un servitor credincios, au trecut Alpii în miezul iernii, pentru a se umili înaintea papei. După sosirea la castelul în care se retrăsese papa Grigore, el a fost condus, fără gărzile lui, într-o curte interioară, și acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit și picioarele goale, într-o îmbrăcăminte mizerabilă, a așteptat îngăduința papei de a apărea în fața lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-au petrecut trei zile în post și mărturisire. Chiar și atunci, împăratul putea să-și exercite atributele și să-și primească însemnele imperiale numai cu condiția să aștepte hotărârea papei. Și Grigore, încurajat de victorie, susținea cu înfumurare că era de datoria lui să umilească mândria regilor. Cât de izbitor este contrastul dintre mândria arogantă a acestui pontif disprețuitor și blândețea și umilința lui Hristos, care Se prezintă pe Sine bătând la ușa inimii ca să intre pentru a aduce iertare și pace și care i-a învățat pe ucenicii Săi: „Oricine vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob”. (Matei 20, 27) Veacurile care au urmat au fost martore la o creștere continuă a rătăcirii în învățăturile susținute de Roma. Chiar și înainte de nașterea papalității, învățăturile filozofilor păgâni captivaseră atenția și-și exercitau influența în biserică. Mulți din cei care susțineau că sunt convertiți se țineau încă de învățăturile filozofiei lor păgânești și nu numai că ei continuau să le studieze, dar le impuneau și altora, socotindu-le mijloace de a-și extinde influența printre păgâni. Rătăciri serioase au fost 32
- Page 2 and 3: New Covenant Publications Internati
- Page 4 and 5: Dintre toate jocurile instituite de
- Page 6 and 7: Recunoştinţă Dedicată lui Dumne
- Page 8 and 9: Această pagină a fost lăsată go
- Page 10 and 11: Recunoştinţă Dedicată lui Dumne
- Page 13 and 14: 2
- Page 15 and 16: Capitolul 29 — Originea Răului .
- Page 17 and 18: Capitolul 1 — Evenimentele Lumii
- Page 19 and 20: Timp de trei ani, Domnul luminii ș
- Page 21 and 22: locaș ca cerurile de înalt.” (P
- Page 23 and 24: În timpul domniei lui Irod, Ierusa
- Page 25 and 26: pământul se cutremura și mulțim
- Page 27 and 28: întâmpinate cu blesteme amare. Au
- Page 29 and 30: care glumesc cu posibilitățile ha
- Page 31 and 32: Capitolul 2 — Focuri de Persecuț
- Page 33 and 34: adevărului; și acolo unde se așt
- Page 35 and 36: După o luptă lungă și aprigă,
- Page 37 and 38: aparență atât de popular în lum
- Page 39 and 40: Una dintre învățăturile de seam
- Page 41: Marele apostat reușise să se îna
- Page 45 and 46: ei fuseseră aduse la îndeplinire
- Page 47 and 48: îndepărtate. Din Irlanda a venit
- Page 49 and 50: Înapoia bastioanelor înalte ale m
- Page 51 and 52: puternică era, datorită încercă
- Page 53 and 54: de declarațiile ei prețioase și
- Page 55 and 56: care vorbeau direct inimilor acelor
- Page 57 and 58: 46
- Page 59 and 60: către izvorul adevărului care era
- Page 61 and 62: alarmați de lăcomia călugărilor
- Page 63 and 64: Wycliffe, asemenea Domnului său, p
- Page 65 and 66: Dar Wycliffe n-a retractat nimic; n
- Page 67 and 68: îndestulătoare de credință și
- Page 69 and 70: Capitolul 6 — Doi Eroi Evanghelia
- Page 71 and 72: Huss și l-au condus la un studiu m
- Page 73 and 74: Schisma din biserică continua. Tre
- Page 75 and 76: și el a fost aruncat în aceeași
- Page 77 and 78: spunea: „Amândoi și-au păstrat
- Page 79 and 80: de judecători nedrepți. Aproape
- Page 81 and 82: după începerea războiului, vitea
- Page 83 and 84: Credincioși Evangheliei, boemii au
- Page 85 and 86: său stăruitor și practic l-a con
- Page 87 and 88: depărtare cetatea așezată pe cel
- Page 89 and 90: certificatelor sale de iertare, toa
- Page 91 and 92: dacă nu, atunci cine o poate face
greșiți, cu defecte și cruzi, ba mai mult, chiar către prințul întunericului, care-și exercita<br />
puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-un veșmânt de sfințenie. Când Scripturile sunt<br />
îndepărtate, iar omul ajunge să se privească pe sine ca fiind suprem, trebuie să ne așteptăm<br />
numai la înșelătorie, amăgire și nelegiuire josnică. O dată cu înălțarea legilor și tradițiilor<br />
omenești, s-a manifestat corupția care totdeauna se naște din părăsirea Legii lui Dumnezeu.<br />
Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioșii purtători de<br />
steag erau fără îndoială puțini. Deși adevărul n-a fost lăsat fără martori, uneori se părea<br />
totuși că rătăcirea și superstiția vor predomina pe deplin, iar adevărata religie va fi izgonită<br />
de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, formele religioase deveneau mai<br />
numeroase, iar oamenii erau împovărați tot mai mult cu obligații riguroase.<br />
Ei nu erau numai învățați să privească la papa ca mijlocitor al lor, dar și să-și pună<br />
încrederea în propriile fapte, ca ispășire pentru păcat. Pelerinajele lungi, faptele de penitență,<br />
închinarea la moaște, înălțarea de biserici, altare și morminte sfinte, plata sumelor mari<br />
pentru biserică — toate acestea și multe altele asemănătoare erau încurajate pentru a<br />
îndepărta mânia lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca și când Dumnezeu ar fi gândit<br />
ca oamenii, care s-ar fi mâniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost împăcat prin daruri sau<br />
fapte de pocăință!<br />
Cu toate acestea, viciul era răspândit chiar printre conducătorii bisericii romane, iar<br />
influența ei părea să crească continuu. Spre încheierea secolului al VIII-lea, papistașii au<br />
ridicat pretenția că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeași putere<br />
spirituală pe care și-o asumaseră acum. <strong>Pentru</strong> a fundamenta această pretenție a trebuit să fie<br />
folosite unele mijloace spre a-i da o aparență de autoritate; și acestea au fost sugerate ușor<br />
de către tatăl minciunii. Au fost născocite de călugări scrieri vechi. Au fost descoperite<br />
hotărâri ale conciliilor despre care nu se auzise mai înainte și care stabileau supremația<br />
generală a papei din primele timpuri. O biserică ce respinsese adevărul a primit cu lăcomie<br />
aceste amăgiri .<br />
Puținii ziditori credincioși pe temelia adevărată (1 Corinteni 3, 10.11) au fost uluiți și<br />
încurcați atunci când absurditățile învățăturii rătăcitoare au împiedicat lucrarea. Ca și<br />
ziditorii de pe zidurile Ierusalimului, din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: „Puterile<br />
celor ce duc poverile slăbesc, și dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul”.<br />
(Neemia 4, 10). Obosiți de lupta continuă împotriva persecuției, a înșelăciunii, a nelegiuirii<br />
și a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor,<br />
unii care fuseseră clăditori credincioși s-au descurajat; și de dragul păcii și al siguranței<br />
pentru averile și viața lor, au părăsit adevărata temelie. Alții, neînfricați de împotrivirea<br />
vrăjmașilor lor, au declarat fără teamă: „Nu vă temeți de ei; aduceți-vă aminte de Domnul,<br />
care este mare și înfricoșat” (Ver 14) și au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă.<br />
(Efeseni 6, 17).<br />
31
Change language