Pentru a Termina Cursa_

creștinătății, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine.” (Thomas Morer,
Dicourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271)
Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autoritățile pământești au fost rugate
să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor și să-i oblige să se
oprească de la lucru duminica. La un sinod ținut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost
reafirmate cu o putere și cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile
bisericești și impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creștinătate. (Vezi Heylyn,
History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.) Lipsa autorității scripturistice pentru păzirea
duminicii a dat ocazie încă la multe necazuri. Oamenii puneau la îndoială dreptul
învățătorilor de a trece cu vederea declarațiile pozitive ale lui Iehova: „Ziua a șaptea este
Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, pentru a cinsti ziua soarelui. Pentru a suplini lipsa
Testimonieslor biblice, erau necesare alte soluții. Un apărător zelos al duminicii, care a
vizitat bisericile din Anglia la sfârșitul secolului XII, a întâlnit împotriviri din partea
martorilor credincioși pentru adevăr; și străduințele lui au fost atât de neroditoare, încât a
plecat din țară pentru o bucată de vreme și a căutat în toate părțile câteva mijloace pentru a-
și susține învățăturile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar străduințele lui ulterioare
au fost însoțite de un mai mare succes. A adus cu el un sul, despre care susținea că este de la
Dumnezeu și care conținea porunca necesară pentru păzirea duminicii, cu amenințări
grozave pentru a înspăimânta pe cel neascultător. Acest document prețios — o contrafacere
josnică, la fel ca instituția care trebuia să fie susținută — se spunea că a căzut din cer și că a
fost găsit în Ierusalim, pe altarul sfântului Simeon, la Golgota. Dar, de fapt, palatul
pontifical de la Roma a fost izvorul din care a ieșit. Fraudele și falsificările folosite pentru
creșterea puterii și pentru prosperitatea bisericii au fost socotite legale în toate veacurile de
către ierarhia papală.
Sulul interzicea lucrul sâmbătă, de la ceasul al nouălea, ora trei după-amiaza, până luni,
la răsăritul soarelui; s-a declarat că autoritatea lui a fost confirmată de mai multe minuni. S-a
spus că persoane care au lucrat peste timpul rânduit au fost lovite de paralizie. Un morar
care a încercat să-și macine grâul a văzut, în loc de făină, un șuvoi de sânge, iar roata morii
s-a oprit, cu toate că avea apă destulă. O femeie care și-a pus aluatul în cuptor l-a găsit
necopt când l-a scos, deși cuptorul era încins. O altă femeie, care s-a hotărât să-l lase până
luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini și copt de puterea divină.
Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci
când a rupt-o, a doua zi dimineață, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde
și superstițioase au încercat apărătorii duminicii să-i întărească sfințenia. (Vezi Roger de
Hoveden, Annals, vol. 2, pp. 528-530.) În Scoția, ca în Anglia, a fost asigurată o respectare
mai mare a duminicii, atașând la ea o parte din vechiul Sabat. Însă timpul cât se cerea să fie
sfințită a fost diferit. Un edict din partea regelui Scoției declara că „Sâmbăta de la ora 12, la
amiază, ar trebui socotită sfântă” și că nici un om, de la ceasul acela și până luni dimineața,
să nu se angajeze în treburi lumești (Morer, pp. 290, 291).
373