Pentru a Termina Cursa_

ânduielile bisericii, susținute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea
păgână a atins poziția de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică ce impune păzirea
duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest
edict le cerea orășenilor să se odihnească în „venerabila zi a soarelui”, dar le îngăduia
țăranilor să-și continue lucrările agricole. Cu toate că inițial era o instituție păgână, a fost
impusă de împărat după primirea, cu numele, a creștinismului.
Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorității divine,
Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinților și care era un prieten deosebit și un
lingușitor al lui Constantin, a formulat susținerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică.
Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi, ca dovadă în favoarea învățăturii
noi. Însuși Eusebiu, fără să vrea, recunoaște falsitatea ei și arată către adevărații autori ai
schimbării. „Toate lucrurile”, spunea el, „care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost
transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538).
Însă argumentul cu privire la duminică, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la
încurajarea oamenilor pentru a călca Sabatul Domnului. Toți aceia care doreau să fie onorați
de lume au primit sărbătoarea populară.
Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălțare a duminicii a continuat.
Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică,
dar ziua a șaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Celor
implicați în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuție
particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice
rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obișnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru
oamenii liberi și a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogați să fie
pedepsiți cu pierderea a jumătate din avere; și, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuți
robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă.
S-a făcut apel și la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-și
are ogorul duminica și-a curățat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână și timp de doi
ani l-a purtat, „spre marea lui durere și rușine”. (Francis West, Historical and Practical
Discourse on the Lord’s Day, p. 174)
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoții de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii,
să-i invite să meargă la biserică și să-și spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate
asupra lor și asupra vecinilor. Un conciliu ecleziastic a emis un alt argument, de atunci
folosit pe scară largă și de către protestanți, și anume că, dacă au fost lovite de trăsnet
persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat. „Este clar”, spuneau
prelații, „cât de neplăcută Îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o
chemare ca preoții și pastorii, regii și prinții și toți oamenii credincioși să depună toate
eforturile și toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al
372