Pentru a Termina Cursa_

în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6, 23). În timp ce viața este moștenirea celor
neprihăniți, moartea este partea celor nelegiuiți. Moise i-a spus lui Israel: „Ți-am pus înainte
viața și binele, moartea și răul” (Deuteronom 30, 15). Moartea, la care se referă aceste texte,
nu este aceea pronunțată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru
călcarea lui. Este „moartea a doua”, care este pusă în contrast cu viața veșnică.
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toți,
fără deosebire, merg în mormânt. Iar prin prevede-rile Planului de Mântuire toți vor fi scoși
din mormântul lor. „Va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți.” „Și după cum toți mor
în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos” (Faptele Apostolilor 24, 15; 1 Corinteni 15, 22).
Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviați. „Toți cei din morminte vor
auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei
ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5, 28.29). Aceia care au fost „socotiți
vrednici” de învierea spre viață sunt „fericiți și sfinți”. „Asupra lor a doua moarte n-are nici
o putere” (Apocalipsa 20, 6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăință și credință
trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor — „plata păcatului”. Ei suferă pedeapsa care
va fi diferită ca durată și intensitate „după faptele lor”, dar în cele din urmă se încheie cu
moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ținând seama de dreptatea și de
mila Sa, să-l mântuiască pe păcătos în păcatele lui, El îl privează de viața pe care, prin
neascultare, a pierdut-o și de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat spune:
„Încă puțin și cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui și nu va mai fi”. Iar un
altul declară: „Ei sunt ca și cum n-ar fi fost niciodată” (Psalmii 37, 10; Obadia 16).
Acoperiți de rușine, ei cad într-o uitare deznădăjduită, veșnică.
În felul acesta se va pune capăt păcatului, cu tot vaiul și ruina care au izvorât din el.
Psalmistul spune: „Tu pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru
totdeauna și pe vecie. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături
veșnice!” (Psalmii 9, 5.6). Ioan, în Apocalipsa, privind înainte spre starea veșnică a celor
mântuiți, aude corul universal de laudă, netulburat de nici o notă discordantă. Toată suflarea
din cer și de pe pământ a fost auzită dând slavă lui Dumnezeu (Apocalipsa 5, 13). Acolo nu
vor fi suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu, când se zvârcolesc în chinul fără
sfârșit, nici ființe nenorocite în iad nu-și vor amesteca vaietele cu cântările celor mântuiți.
Pe rătăcirea fundamentală a nemuririi din fire a sufletului se bazează învățătura cu
privire la starea de conștiență în moarte — o învățătură care, asemenea chinurilor veșnice,
este opusă învățăturilor Scripturilor, contrară rațiunii și simțămintelor noastre de omenie.
După credința populară, cei răscumpărați, în ceruri, au cunoștință de tot ce se petrece pe
pământ, în mod deosebit de viața prietenilor pe care i-au lăsat în urmă. Dar cum poate exista
un izvor de fericire pentru cei morți să știe necazurile celor vii, să fie martori la păcatele
săvârșite de cei iubiți ai lor și să-i vadă suferind toate necazurile, dezamăgirile și grozăviile
vieții? Cât de mult se vor bucura de fericirea cerească aceia care plutesc deasupra prietenilor
lor de pe pământ? Și cât de revoltătoare este credința că, îndată ce suflarea părăsește trupul,
353