Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Satana a fost acela care a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prințul păcatului și-a exercitat toată puterea și viclenia pentru a-L distruge pe Isus; deoarece a văzut că dragostea și mila Mântuitorului, simpatia și grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu, Satana a pus în discuție toate susținerile Fiului lui Dumnezeu și i-a folosit pe oameni ca unelte ale sale, pentru a umple viața Mântuitorului de suferință și de durere. Înșelăciunea și necinstea prin care căutase să zădărnicească lucrarea lui Isus, ura manifestată prin copiii neascultării, acuzațiile lor nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era un exemplu de bunătate fără egal, toate acestea izvorau dintr-o răzbunare profundă. Focul invidiei și al răutății, mocnit până acum, ura și dorința de răzbunare au izbucnit pe Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena. Când marea jertfă a fost adusă, Hristos S-a înălțat la cer, refuzând adorarea îngerilor până ce nu a prezentat cererea: „Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17, 24). Atunci, cu o iubire și o putere de nedescris, a venit răspunsul de la tronul Tatălui: „Toți îngerii lui Dumnezeu, să I se închine” (Evrei 1, 6). Asupra lui Isus nu rămăsese nici o pată. Umilirea Lui fiind terminată, jertfa Lui fiind deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume. Vina lui Satana era acum fără scuză. El își dezvăluise adevăratul caracter de mincinos și ucigaș. S-a văzut că același spirit care îi inspirase pe fiii oamenilor care se găseau sub puterea lui ar fi fost descoperit, dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire peste locuitorii cerului. El susținuse că neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate și înălțare; dar s-a văzut că a avut ca urmare sclavie și degradare. Acuzațiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul și guvernarea lui Dumnezeu, au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înălțare de Sine, atunci când a cerut supunere și ascultare din partea creaturilor Sale, și declarase că, în timp ce Creatorul cerea lepădare de sine de la toți ceilalți, El nu practicase jertfire de sine și nu făcuse nici un sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea neamului omenesc căzut, Conducătorul universului făcuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea; căci „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). S-a mai văzut că, în timp ce Lucifer deschisese ușa pentru intrarea păcatului prin dorința lui de onoare și întâietate, Hristos, pentru a distruge păcatul, Se umilise și Se făcuse ascultător până la moarte. Dumnezeu Și-a arătat dezaprobarea față de principiile rebeliunii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa descoperită atât în condamnarea lui Satana, cât și în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat, iar pedeapsa nu putea fi înlăturată, orice călcător al ei trebuia să fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc păcătos să fie așezat în afara mântuirii și prin aceasta să fie prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu putea fi înfrânt. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul 325
avea posibilitatea să primească neprihănirea lui Hristos și, printr-o viață de pocăință și de umilință, să biruie, așa cum Fiul lui Dumnezeu a triumfat asupra puterii lui Satana. Așa că Dumnezeu este drept și în același timp poate să-l îndreptățească pe acela care crede în Isus. Dar Hristos a venit pe pământ nu numai să aducă la îndeplinire mântuirea omului, să sufere și să moară. El a venit să „vestească o lege mare și minunată”. Nu numai pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea așa cum ar trebui privită, ci ca să se demonstreze lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este de neschimbat. Dacă cerințele ei ar fi putut să fie înlăturate, atunci n-ar fi fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să-și dea viața ca jertfă de ispășire pentru călcarea ei. Iar jertfa la care I-a îndemnat iubirea infinită pe Tatăl și pe Fiul, ca păcătoșii să fie mântuiți, demonstrează întregului univers — nimic mai puțin decât acest plan de ispășire nefiind suficient — că dreptatea și mila sunt temelia Legii și guvernării lui Dumnezeu. În aducerea la îndeplinire a judecății finale, se va vedea că nu există nici un motiv pentru existența păcatului. Când Judecătorul a tot pământul îl va întreba pe Satana: „De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea și M-ai jefuit de supușii Împărăției Mele?”, inițiatorul păcatului nu va putea aduce vreo scuză. Orice gură va fi închisă și toate oștile răzvrătirii vor fi fără cuvânt. Crucea de pe Calvar, în timp ce declară Legea ca fiind de neschimbat, face cunoscut universului că plata păcatului este moartea. În strigătul de moarte al Mântuitorului „S-a sfârșit”, a bătut clopotul de moarte al lui Satana. Marea luptă care durase atâta vreme s-a hotărât atunci, iar curățirea finală a păcatului a fost asigurată. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porțile mormântului, pentru ca „prin moarte să nimicească pe acela care avea puterea morții, pe diavolul” (Evrei 2, 14). Dorința lui Lucifer după înălțare de sine îl făcuse să spună: „Îmi voi înălța tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu.... Voi fi ca Cel Preaînalt”. Dar Dumnezeu declară: „Te voi face ca cenușa pe pământ.... și niciodată nu vei mai fi” (Isaia 14, 13.14; Ezechiel 28, 18.19). „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi, vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4, 1). Întregul univers va fi martor cu privire la natura și la urmările păcatului. Și distrugerea lui totală, care la început ar fi provocat îngerilor frică, iar lui Dumnezeu dezonoare, va îndreptăți acum iubirea Sa și-I va restabili onoarea în fața universului ființelor care-și găseau plăcerea să facă voia Sa și în a căror inimă este Legea Sa. Niciodată nu va mai fi păcatul. Cuvântul Domnului spune: „Nenorocirea nu vine de două ori” (Naum 1, 9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a declarat-o a fi un jug al robiei, va fi cinstită ca lege a libertății. O creațiune încercată și trecută prin experiențe nu va mai fi niciodată îndepărtată de la supunerea față de Acela al cărui caracter a fost deplin descoperit înaintea lor, ca fiind iubire nepătrunsă și înțelepciune infinită. 326
- Page 285 and 286: Capitolul 24 — În Sfânta Sfinte
- Page 287 and 288: În vara și în toamna anului 1844
- Page 289 and 290: care lepădaseră mila Sa. Toate ac
- Page 291 and 292: Capitolul 25 — Legea lui Dumnezeu
- Page 293 and 294: ascunse ale oamenilor”. Și tot e
- Page 295 and 296: luni sunt același lucru ca o vreme
- Page 297 and 298: o exprimă simbolurile: o fiară ca
- Page 299 and 300: Caracteristica deosebită a fiarei,
- Page 301 and 302: cea Romano-Catolică, ce cred cu si
- Page 303 and 304: mustrarea solemnă și categorică
- Page 305 and 306: El nu alege prea des oameni învă
- Page 307 and 308: Văzând toate acestea, care este d
- Page 309 and 310: Capitolul 27 — Redeş teptări Mo
- Page 311 and 312: Mulți, atât slujitori, cât și l
- Page 313 and 314: dreptății erau înscrise în inim
- Page 315 and 316: credința voastră fapta; cu fapta
- Page 317 and 318: voastre ca o jertfă vie, sfântă,
- Page 319 and 320: El scrie apoi despre dorința sa ca
- Page 321 and 322: Capitolul 28 — În faţ a Raportu
- Page 323 and 324: Legea lui Dumnezeu este măsura pri
- Page 325 and 326: judecata de cercetare, Hristos va v
- Page 327 and 328: mare. Cât de important este deci c
- Page 329 and 330: 318
- Page 331 and 332: urmare, dă tuturor libertatea de v
- Page 333 and 334: ființelor cerești. Chiar lucrarea
- Page 335: Satana împreună cu oastea sa au a
- Page 339 and 340: Antagonismul care există între sp
- Page 341 and 342: al exemplului acestora face din ei
- Page 343 and 344: dat pradă leilor; la Petru, amenin
- Page 345 and 346: 30). „Unul stăpânit de un demon
- Page 347 and 348: Capitolul 32 — Dăunători pericu
- Page 349 and 350: Scripturi, le interpretează pentru
- Page 351 and 352: plasele acolo unde se bănuiește m
- Page 353 and 354: totul cu înțelepciune și în dre
- Page 355 and 356: prin care nădăjduiește să ne fa
- Page 357 and 358: sens: După ce Adam și Eva au căl
- Page 359 and 360: care El le ține în flăcările ia
- Page 361 and 362: locuințele fericite, spre a fi cur
- Page 363 and 364: Aceia care l-au ales pe Satana drep
- Page 365 and 366: sufletul celui nepocăit este încr
- Page 367 and 368: și-au părăsit locuința”. Și
- Page 369 and 370: Capitolul 34 —Morții pot comunic
- Page 371 and 372: lumii pe un munte foarte înalt și
- Page 373 and 374: îndepărtată. Pentru a lua locul
- Page 375 and 376: categoria descrisă aici, sunt cupr
- Page 377 and 378: Enciclica sa din 15 August 1854, sp
- Page 379 and 380: eprezentant al lui Dumnezeu. Aceast
- Page 381 and 382: sufletele oamenilor, ci să le mân
- Page 383 and 384: ânduielile bisericii, susținute d
- Page 385 and 386: Însă, în ciuda tuturor eforturil
Satana a fost acela care a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prințul păcatului și-a<br />
exercitat toată puterea și viclenia pentru a-L distruge pe Isus; deoarece a văzut că dragostea<br />
și mila Mântuitorului, simpatia și grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui<br />
Dumnezeu, Satana a pus în discuție toate susținerile Fiului lui Dumnezeu și i-a folosit pe<br />
oameni ca unelte ale sale, pentru a umple viața Mântuitorului de suferință și de durere.<br />
Înșelăciunea și necinstea prin care căutase să zădărnicească lucrarea lui Isus, ura manifestată<br />
prin copiii neascultării, acuzațiile lor nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era un<br />
exemplu de bunătate fără egal, toate acestea izvorau dintr-o răzbunare profundă. Focul<br />
invidiei și al răutății, mocnit până acum, ura și dorința de răzbunare au izbucnit pe Calvar<br />
împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena.<br />
Când marea jertfă a fost adusă, Hristos S-a înălțat la cer, refuzând adorarea îngerilor<br />
până ce nu a prezentat cererea: „Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și<br />
aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17, 24). Atunci, cu o iubire și o putere de nedescris, a<br />
venit răspunsul de la tronul Tatălui: „Toți îngerii lui Dumnezeu, să I se închine” (Evrei 1, 6).<br />
Asupra lui Isus nu rămăsese nici o pată. Umilirea Lui fiind terminată, jertfa Lui fiind<br />
deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume.<br />
Vina lui Satana era acum fără scuză. El își dezvăluise adevăratul caracter de mincinos și<br />
ucigaș. S-a văzut că același spirit care îi inspirase pe fiii oamenilor care se găseau sub<br />
puterea lui ar fi fost descoperit, dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire peste locuitorii<br />
cerului. El susținuse că neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate și înălțare;<br />
dar s-a văzut că a avut ca urmare sclavie și degradare.<br />
Acuzațiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul și guvernarea lui<br />
Dumnezeu, au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înălțare<br />
de Sine, atunci când a cerut supunere și ascultare din partea creaturilor Sale, și declarase că,<br />
în timp ce Creatorul cerea lepădare de sine de la toți ceilalți, El nu practicase jertfire de sine<br />
și nu făcuse nici un sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea neamului omenesc<br />
căzut, Conducătorul universului făcuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea;<br />
căci „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). S-a mai văzut<br />
că, în timp ce Lucifer deschisese ușa pentru intrarea păcatului prin dorința lui de onoare și<br />
întâietate, Hristos, pentru a distruge păcatul, Se umilise și Se făcuse ascultător până la<br />
moarte.<br />
Dumnezeu Și-a arătat dezaprobarea față de principiile rebeliunii. Tot cerul a văzut<br />
dreptatea Sa descoperită atât în condamnarea lui Satana, cât și în răscumpărarea omului.<br />
Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat, iar pedeapsa nu putea fi<br />
înlăturată, orice călcător al ei trebuia să fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El<br />
pretindea ca neamul omenesc păcătos să fie așezat în afara mântuirii și prin aceasta să fie<br />
prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu<br />
putea fi înfrânt. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul<br />
325