Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară; dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?... Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.... Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2, 14-24). Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și desparte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale, zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem ști că pretențiile lor n-au nici o temelie. Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai neprihănit pare el în propriii ochi. Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp. Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile 305
voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). În vremea Israelului din vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenție. Dacă se descoperea vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur”. Tot astfel, creștinii sunt îndemnați să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în cea mai bună stare cu putință. Orice obicei care slăbește puterea fizică sau mintală îl face pe om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Și ar fi oare Dumnezeu mulțumit cu mai puțin decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor vor dori să-I dea cea mai bună slujire din viața lor și vor căuta să aducă încontinuu orice putere a ființei lor în armonie cu legile care vor promova priceperea lor de a face voia Sa. Ei nu vor slăbi și nici nu vor întina, prin îngăduirea apetitului sau pasiunii, jertfa pe care o aduc înaintea Tatălui ceresc. Petru spune: „Să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2, 11). Orice îngăduință păcătoasă tinde să slăbească facultățile și să amorțească percepțiile mintale și spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate face decât o slabă impresie asupra inimii. Pavel le scria corintenilor: „Să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Și împreună cu roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, bunătatea, credincioșia, blândețea”, el enumără și „înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22.23). În ciuda acestor declarații inspirate, câți din aceia care pretind că sunt creștini nu își slăbesc puterile, urmărind câștigul sau închinarea la modă; nu își înjosesc capacitățile date de Dumnezeu prin lăcomie, prin beție, prin plăceri neîngăduite. Iar biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul provenit din apetit, din dorința de câștig sau iubirea de plăceri, pentru a-și umple tezaurul pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a-l alimenta. Dacă Hristos ar intra în bisericile de astăzi și ar vedea petrecerile și negoțul nesfânt care au loc acolo în numele religiei, nu i-ar alunga El oare pe acești profanatori așa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu? Apostolul Iacov declară că înțelepciunea care vine de sus este „mai întâi curată”. Dacă i-ar fi întâlnit pe aceia care rostesc Numele lui Isus cu buzele lor mânjite de tutun, pe aceia a căror respirație și ființă sunt contaminate de mirosul infect al tutunului și care poluează aerul și îi obligă pe toți cei din jurul lor să inhaleze otrava — dacă apostolul ar fi venit în legătură cu o practică atât de opusă curăției Evangheliei, n-ar fi denunțat-o el ca fiind „pământească, firească, drăcească”? Robii tutunului, care pretind binecuvântarea sfințirii depline, vorbesc despre nădejdea lor din ceruri; dar Cuvântul lui Dumnezeu declară lămurit că „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune” (Apocalipsa 21, 27). „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L- ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. 306
- Page 265 and 266: erau pregătiți pentru întârzier
- Page 267 and 268: mișcării advente. Și nefiind mul
- Page 269 and 270: ăzboiul va ţine până la sfârş
- Page 271 and 272: care Îl așteptau pe Domnul și-au
- Page 273 and 274: ce a fost prevestit de profeție,
- Page 275 and 276: ispitiți să se îndoiască dacă
- Page 277 and 278: tăgădui că zilele s-au sfârșit
- Page 279 and 280: sanctuarului pământesc. Îndemân
- Page 281 and 282: La întrebarea: „Ce este sanctuar
- Page 283 and 284: Punându-și mâinile pe capul țap
- Page 285 and 286: Capitolul 24 — În Sfânta Sfinte
- Page 287 and 288: În vara și în toamna anului 1844
- Page 289 and 290: care lepădaseră mila Sa. Toate ac
- Page 291 and 292: Capitolul 25 — Legea lui Dumnezeu
- Page 293 and 294: ascunse ale oamenilor”. Și tot e
- Page 295 and 296: luni sunt același lucru ca o vreme
- Page 297 and 298: o exprimă simbolurile: o fiară ca
- Page 299 and 300: Caracteristica deosebită a fiarei,
- Page 301 and 302: cea Romano-Catolică, ce cred cu si
- Page 303 and 304: mustrarea solemnă și categorică
- Page 305 and 306: El nu alege prea des oameni învă
- Page 307 and 308: Văzând toate acestea, care este d
- Page 309 and 310: Capitolul 27 — Redeş teptări Mo
- Page 311 and 312: Mulți, atât slujitori, cât și l
- Page 313 and 314: dreptății erau înscrise în inim
- Page 315: credința voastră fapta; cu fapta
- Page 319 and 320: El scrie apoi despre dorința sa ca
- Page 321 and 322: Capitolul 28 — În faţ a Raportu
- Page 323 and 324: Legea lui Dumnezeu este măsura pri
- Page 325 and 326: judecata de cercetare, Hristos va v
- Page 327 and 328: mare. Cât de important este deci c
- Page 329 and 330: 318
- Page 331 and 332: urmare, dă tuturor libertatea de v
- Page 333 and 334: ființelor cerești. Chiar lucrarea
- Page 335 and 336: Satana împreună cu oastea sa au a
- Page 337 and 338: avea posibilitatea să primească n
- Page 339 and 340: Antagonismul care există între sp
- Page 341 and 342: al exemplului acestora face din ei
- Page 343 and 344: dat pradă leilor; la Petru, amenin
- Page 345 and 346: 30). „Unul stăpânit de un demon
- Page 347 and 348: Capitolul 32 — Dăunători pericu
- Page 349 and 350: Scripturi, le interpretează pentru
- Page 351 and 352: plasele acolo unde se bănuiește m
- Page 353 and 354: totul cu înțelepciune și în dre
- Page 355 and 356: prin care nădăjduiește să ne fa
- Page 357 and 358: sens: După ce Adam și Eva au căl
- Page 359 and 360: care El le ține în flăcările ia
- Page 361 and 362: locuințele fericite, spre a fi cur
- Page 363 and 364: Aceia care l-au ales pe Satana drep
- Page 365 and 366: sufletul celui nepocăit este încr
Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de<br />
nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară;<br />
dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește<br />
cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l<br />
mântuiască?... Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?<br />
Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său<br />
Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a<br />
ajuns desăvârșită.... Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin<br />
credință” (Iacov 2, 14-24).<br />
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a<br />
credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele<br />
condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința<br />
adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească<br />
nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui<br />
Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și desparte<br />
sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă<br />
Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale,<br />
zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al<br />
acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui<br />
Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul<br />
nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns<br />
desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem<br />
socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui<br />
Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu<br />
ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din<br />
aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem<br />
ști că pretențiile lor n-au nici o temelie.<br />
Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a<br />
fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la<br />
curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru<br />
a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la<br />
curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se<br />
poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai<br />
nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai<br />
neprihănit pare el în propriii ochi.<br />
Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp.<br />
Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără<br />
pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria<br />
credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile<br />
305