Pentru a Termina Cursa_

Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.

bibliomaniapublications
from bibliomaniapublications More from this publisher
07.07.2024 Views

Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară; dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?... Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.... Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2, 14-24). Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și desparte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale, zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem ști că pretențiile lor n-au nici o temelie. Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai neprihănit pare el în propriii ochi. Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp. Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile 305

voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). În vremea Israelului din vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenție. Dacă se descoperea vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur”. Tot astfel, creștinii sunt îndemnați să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în cea mai bună stare cu putință. Orice obicei care slăbește puterea fizică sau mintală îl face pe om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Și ar fi oare Dumnezeu mulțumit cu mai puțin decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor vor dori să-I dea cea mai bună slujire din viața lor și vor căuta să aducă încontinuu orice putere a ființei lor în armonie cu legile care vor promova priceperea lor de a face voia Sa. Ei nu vor slăbi și nici nu vor întina, prin îngăduirea apetitului sau pasiunii, jertfa pe care o aduc înaintea Tatălui ceresc. Petru spune: „Să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2, 11). Orice îngăduință păcătoasă tinde să slăbească facultățile și să amorțească percepțiile mintale și spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate face decât o slabă impresie asupra inimii. Pavel le scria corintenilor: „Să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Și împreună cu roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, bunătatea, credincioșia, blândețea”, el enumără și „înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22.23). În ciuda acestor declarații inspirate, câți din aceia care pretind că sunt creștini nu își slăbesc puterile, urmărind câștigul sau închinarea la modă; nu își înjosesc capacitățile date de Dumnezeu prin lăcomie, prin beție, prin plăceri neîngăduite. Iar biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul provenit din apetit, din dorința de câștig sau iubirea de plăceri, pentru a-și umple tezaurul pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a-l alimenta. Dacă Hristos ar intra în bisericile de astăzi și ar vedea petrecerile și negoțul nesfânt care au loc acolo în numele religiei, nu i-ar alunga El oare pe acești profanatori așa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu? Apostolul Iacov declară că înțelepciunea care vine de sus este „mai întâi curată”. Dacă i-ar fi întâlnit pe aceia care rostesc Numele lui Isus cu buzele lor mânjite de tutun, pe aceia a căror respirație și ființă sunt contaminate de mirosul infect al tutunului și care poluează aerul și îi obligă pe toți cei din jurul lor să inhaleze otrava — dacă apostolul ar fi venit în legătură cu o practică atât de opusă curăției Evangheliei, n-ar fi denunțat-o el ca fiind „pământească, firească, drăcească”? Robii tutunului, care pretind binecuvântarea sfințirii depline, vorbesc despre nădejdea lor din ceruri; dar Cuvântul lui Dumnezeu declară lămurit că „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune” (Apocalipsa 21, 27). „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L- ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. 306

Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de<br />

nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară;<br />

dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește<br />

cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l<br />

mântuiască?... Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?<br />

Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său<br />

Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a<br />

ajuns desăvârșită.... Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin<br />

credință” (Iacov 2, 14-24).<br />

Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a<br />

credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele<br />

condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința<br />

adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească<br />

nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui<br />

Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și desparte<br />

sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă<br />

Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale,<br />

zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al<br />

acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui<br />

Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul<br />

nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns<br />

desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem<br />

socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui<br />

Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu<br />

ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din<br />

aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem<br />

ști că pretențiile lor n-au nici o temelie.<br />

Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a<br />

fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la<br />

curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru<br />

a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la<br />

curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se<br />

poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai<br />

nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai<br />

neprihănit pare el în propriii ochi.<br />

Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp.<br />

Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără<br />

pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria<br />

credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile<br />

305

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!