Pentru a Termina Cursa_

Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de
nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară;
dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Frații mei, ce-i folosește
cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l
mântuiască?... Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?
Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său
Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a
ajuns desăvârșită.... Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin
credință” (Iacov 2, 14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a
credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele
condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința
adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească
nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui
Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și desparte
sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este călcarea Legii.” Și „oricine păcătuiește calcă
Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale,
zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al
acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui
Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul
nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns
desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem
socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui
Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu
ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din
aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem
ști că pretențiile lor n-au nici o temelie.
Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a
fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la
curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru
a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la
curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se
poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai
nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai
neprihănit pare el în propriii ochi.
Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp.
Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca „duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără
pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria
credincioșilor: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile
305