Pentru a Termina Cursa_

La întrebarea: „Ce este sanctuarul?”, s-a răspuns lămurit în Scripturi. Termenul
„sanctuar”, așa cum este întrebuințat în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de
Moise, ca o preînchipuire a lucrurilor cerești; iar în al doilea rând, la „adevăratul cort” din
ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, serviciul slujbelor
simbolice a luat sfârșit. „Adevăratul cort” din cer este Sanctuarul noului legământ. Și cum
profeția din Daniel 8, 14 s-a împlinit în această dispensațiune, sanctuarul la care se referă el
trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe
pământ nu se mai găsea nici un sanctuar de multe veacuri. În felul acesta, profeția: „Până
vor trece 2300 de zile, și atunci sanctuarul va fi curățit” arată indiscutabil către Sanctuarul
din ceruri.
Dar mai rămâne să se dea răspuns la cea mai importantă întrebare: „Ce este curățirea
sanctuarului?” Scripturile Vechiului Testament ne spun că există o astfel de slujbă în
legătură cu sanctuarul pământesc. Dar poate fi ceva în cer care trebuie curățit? În Evrei
capitolul 9, curățirea atât a sanctuarului pământesc, cât și a celui ceresc este clar prezentată:
„Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge, nu este iertare.
Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățite în felul acesta cu
sânge de animale, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât
acestea” (Evrei 9, 22.23), chiar cu sângele prețios al lui Hristos.
Curățirea, atât în serviciul tipic, cât și în cel real, trebuia făcută cu sânge; în primul, cu
sânge de animale, în cel de al doilea, cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curățirea
trebuie să fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este iertare. Iertarea,
sau îndepărtarea păcatului, este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire. Dar cum
ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât în cer, cât și pe pământ? Acest lucru se
poate înțelege numai dacă ne gândim la serviciul simbolic; căci preoții care oficiau pe
pământ au slujit drept „chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8, 5).
Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărțituri: preoții slujeau
zilnic în Locul sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de
ispășire în Locul preasfânt, pentru curățirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia
își aducea jertfa la ușa cortului și, punându-și mâinile pe capul victimei, își mărturisea
păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul
era apoi înjunghiat. Apostolul spune: „Fără vărsare de sânge nu este iertare”. „Viața trupului
este în sânge” (Leviticul 17, 11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viața păcătosului.
Sângele, reprezentând viața păcătosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăție o purta
victima, era dus de preot în Locul sfânt și stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era
chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin
sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus
în Locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, așa cum îi instruise Moise pe fiii lui
Aaron, zicând: „Dumnezeu v-a dat să purtați nelegiuirea adunării” (Leviticul 10, 17).
270