Pentru a Termina Cursa_

tăgădui că zilele s-au sfârșit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii
probleme și să se renunțe la pozițiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greș a
profeției.
Însă Dumnezeu Și-a condus poporul în marea mișcare adventă, puterea și slava Sa au
însoțit lucrarea și El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric și în dezamăgire sau să
fie socotită drept rătăcită și fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială și
de nesiguranță. Cu toate că mulți renunțaseră la calculul de mai înainte al perioadelor
profetice și negau concepția corectă a mișcării întemeiată pe ea, alții nu erau dispuși să
renunțe la punctele de credință și la o experiență care erau susținute de Scripturi și de
Testimoniesle Duhului lui Dumnezeu. Aceștia erau convinși că au adoptat principii
sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeții și că era de datoria lor să țină la
aceste adevăruri deja descoperite, continuând același drum de cercetare biblică. Cu
rugăciuni stăruitoare, ei și-au revizuit poziția și au studiat Scripturile ca să descopere
greșeala făcută. Și pentru că n-au văzut nici o greșeală în calculul lor cu privire la perioadele
profetice, au fost conduși să examineze mai atent subiectul sanctuarului.
În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susțină
concepția populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicație a
subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul așezării sale și serviciile din el;
mărturia scriitorilor sfinți era atât de clară și cuprinzătoare, încât clarificarea problemei era
mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel spune în Epistola către Evrei: „Legământul
dintâi avea și el porunci privitoare la slujba dumnezeiască și la un locaș pământesc de
închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», era
sfeșnicul, masa și pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla
partea cortului care se chema «Locul preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie, și
chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul
lui Aaron, care înfrunzise, și tablele Legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care
acopereau capacul ispășirii cu umbra lor” (Evrei 9, 1-5).
Sanctuarul la care se referă Pavel aici era tabernacolul clădit de Moise la porunca lui
Dumnezeu, ca fiind locașul de pe pământ al Celui Preaînalt. „Să-Mi faceți un locaș sfânt, și
Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) a fost îndrumarea dată lui Moise când fusese pe
munte cu Dumnezeu. Izraeliții călătoreau prin pustie, iar cortul a fost în așa fel construit,
încât să poată fi purtat din loc în loc; cu toate acestea, era o construcție de o deosebită
măreție. Pereții erau din scânduri drepte, acoperite cu aur și puse în suporți de argint, iar
acoperișul era făcut dintr-o serie de învelitori, sau cortine, cele din exterior din piei, iar cele
din interior, din țesături fine, brodate frumos cu heruvimi. În afară de curtea exterioară, care
cuprindea altarul arderilor de tot, tabernacolul era format din două despărțituri, numite
Sfânta și Sfânta Sfintelor, separate printr-o perdea sau acoperitoare bogată și frumoasă, o
perdea asemănătoare închidea și intrarea în prima despărțitură. În Sfânta se găsea
candelabrul așezat spre miazăzi, cu cele șapte candele care luminau sanctuarul atât ziua, cât
266