Pentru a Termina Cursa_

odihneau până nu-l îndepărtau. Și atunci când simțeau dovada harului iertător, doreau să-L
vadă pe Acela pe care-L iubea sufletul lor.
Dar aveau să cadă din nou pradă descurajării. Timpul de așteptare a trecut și Mântuitorul
lor nu S-a arătat. Cu încredere neclintită ei așteptaseră venirea Sa, iar acum se simțeau ca
Maria când, venind la mormântul Mântuitorului și găsindu-l gol, a exclamat cu lacrimi: „Au
luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”. (Ioan 20, 13) Un simțământ de respect, o
teamă că solia ar putea fi totuși adevărată a ținut în frâu, pentru o vreme, lumea
necredincioasă. Dar, cu trecerea timpului, ea n-a dispărut dintr-o dată. La început n-au
îndrăznit să triumfe în fața celor dezamăgiți; dar pentru că nu se vedeau semnele mâniei lui
Dumnezeu, și-au revenit și au reînceput râsul și batjocura. O mare parte din aceia care
crezuseră în venirea iminentă a Domnului și-au părăsit credința. Unii care fuseseră foarte
încrezători erau acum atât de răniți în mândria lor, încât ar fi preferat să dispară din lume.
Asemenea lui Iona, ei Îl acuzau pe Dumnezeu și ar fi ales mai degrabă moartea decât viața.
Aceia care-și întemeiaseră credința pe părerile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau
acum gata să-și schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câștigat pe cei slabi și pe cei
fricoși de partea lor și toți aceștia s-au unit, declarând că nu mai aveau de ce să se teamă și
nici ce să aștepte. Timpul trecuse și Domnul nu venise, iar lumea urma să rămână așa cum
fusese mii de ani.
Credincioșii sinceri, stăruitori lăsaseră totul pentru Hristos și se împărtășiseră de
prezența Lui ca niciodată mai înainte. Ei dăduseră lumii, după credința lor, ultima
avertizare; și așteptând să fie primiți în scurtă vreme în societatea Domnului lor divin și a
îngerilor sfinți, se retrăseseră într-o mare măsură din societatea acelora care nu primiseră
solia. Cu o dorință profundă se rugaseră: „Vino Doamne Isuse, vino cât mai curând”. Dar El
nu venise. Iar acum, ca să ia din nou povara grea a grijilor vieții și să suporte râsul și
batjocura lumii, era o încercare teribilă a credinței și răbdării lor.
Totuși, această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost aceea prin care au trecut
ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Isus a intrat triumfal în Ierusalim, ucenicii Săi
credeau că El era gata să urce pe tronul lui David și să-l elibereze pe Israel de apăsătorii lui.
Cu speranța și așteptarea plină de bucurie, se întreceau unul pe altul să dea cinstire Regelui
lor. Mulți își așterneau hainele ca un covor pe calea Lui sau întindeau înaintea Lui ramuri
înfrunzite de palmier. Cu o bucurie plină de entuziasm s-au unit în aclamația: „Osana, Fiul
lui David!” Și atunci când fariseii, tulburați și mâniați de această manifestare de bucurie, i-
au cerut lui Isus să-Și mustre ucenicii, El le-a răspuns: „Dacă aceștia vor tăcea pietrele vor
striga”. (Luca 19, 40). Profeția trebuia să se împlinească. Ucenicii împlineau planul lui
Dumnezeu; cu toate acestea erau condamnați la o dezamăgire cruntă. Doar câteva zile au
trecut și au fost martorii agoniei și morții Mântuitorului, pe care L-au pus în mormânt.
Așteptările lor nu s-au împlinit, nici măcar într-un singur punct, iar speranțele lor au murit o
dată cu Isus. Până când Domnul lor n-a ieșit biruitor din mormânt, ei n-au putut pricepe tot
261