Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
care Îl așteptau pe Domnul și-au amărât sufletele înaintea Lui.” (Bliss in Advent Shield and<br />
Review, vol. I, p. 271, January, 1845)<br />
Dintre marile mișcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai<br />
liberă de nedesăvârșirea omenească și de cursele lui Satana așa cum a fost aceea din toamna<br />
anului 1844. Chiar și acum, după trecerea multor ani, toți cei care au luat parte la mișcarea<br />
aceea și care au stat hotărâți pe platforma adevărului simt încă influența sfântă a acelei<br />
lucrări binecuvântate și dau mărturie că a fost de la Dumnezeu. La strigătul: „Iată, mirele<br />
vine, ieșiți-I în întâmpinare”, aceia care așteptau ... s-au ridicat și și-au aprins candelele; ei<br />
au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes foarte mare, necunoscut mai înainte. Îngeri<br />
din cer au fost trimiși să-i trezească pe aceia care se descurajaseră și să-i pregătească pentru<br />
a primi solia. Lucrarea nu s-a întemeiat pe înțelepciunea și pe pregătirea oamenilor, ci pe<br />
puterea lui Dumnezeu. Nu cei mai talentați, ci cei mai umili și devotați au fost printre primii<br />
care au auzit și au luat aminte la chemare. Fermierii și-au lăsat recoltele pe câmp, meseriașii<br />
și-au lăsat sculele și, cu lacrimi de bucurie, au ieșit să vestească avertizarea. Aceia care mai<br />
înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-au alăturat ei.<br />
Bisericile, în general, și-au închis ușile față de această solie și o mare grupă dintre aceia care<br />
o primiseră s-au retras din legăturile lor cu ele. În providența lui Dumnezeu, această<br />
proclamație s-a unit cu cea de a doua solie îngerească și a dat putere acelei lucrări.<br />
Solia „Iată mirele vine!” n-a fost o problemă de argumentare, cu toate că dovezile din<br />
Scriptură erau lămurite și precise. Ea a mers cu o putere constrângătoare care mișca sufletul.<br />
Nu se manifesta nici o îndoială sau reținere. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în<br />
Ierusalim, poporul care venise din toate părțile țării la sărbătoare s-a adunat spre Muntele<br />
Măslinilor și unindu-se cu mulțimea care-L însoțea pe Isus și, prinzând inspirația<br />
momentului, au sporit măreția strigării: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele<br />
Domnului!” (Matei 21, 9). În același fel s-au comportat și necredincioșii care veneau la<br />
adunările adventiste — unii din curiozitate, alții pentru a lua în râs — au simțit puterea<br />
convingătoare care însoțea solia: „Iată mirele vine!”<br />
În timpul acela se vădea o credință care aducea răspuns la rugăciune — credința care<br />
aștepta răsplătirea. Asemenea ploii ce cade peste pământul însetat, Duhul harului cobora<br />
peste cercetătorii sinceri. Aceia care așteptau ca în curând să stea față în față cu<br />
Răscumpărătorul lor simțeau o bucurie solemnă care nu se putea descrie. Puterea<br />
înnobilatoare, convingătoare a Duhului Sfânt mișca inimile atunci când binecuvântările Sale<br />
erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioși. Cu grijă și solemnitate, aceia care<br />
primiseră solia au ajuns la timpul în care sperau să se întâlnească cu Domnul lor. În fiecare<br />
dimineață simțeau că prima lor datorie era să-și asigure dovada că sunt primiți de<br />
Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite și se rugau mult unul cu altul și unul pentru altul.<br />
Adesea se adunau în locuri izolate pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și glasul<br />
rugăciunii se înălța spre cer de pe câmpii și din crânguri. Asigurarea aprobării Mântuitorului<br />
le era mai necesară decât hrana zilnică; iar dacă vreun nor le întuneca mintea, nu se<br />
260
Change language