Pentru a Termina Cursa_

urma să Se arate, pentru a curăți pământul prin distrugerea păcatului și a păcătoșilor, ca apoi
să binecuvânteze cu nemurire poporul Său care Îl așteaptă. Astfel, ziua a zecea a lunii a
șaptea, Ziua cea mare a Ispășirii, timpul curățirii sanctuarului, care în anul 1844 cădea la
douăzeci și două October, a fost considerată ca timp al revenirii Domnului. Acest lucru era
în armonie cu dovezile prezentate mai înainte, că cele 2300 de zile urmau să se încheie în
toamnă, iar concluzia părea bine fondată.
În parabola din Matei capitolul 25, timpul de așteptare și de ațipire este urmat de venirea
mirelui. Acest lucru era în concordanță cu argumentele prezentate atât în profeție, cât și în
simboluri. Toate acestea produceau o puternică convingere cu privire la faptul că sunt
vrednice de încredere, iar „strigătul din miezul nopții” a fost vestit de mii de credincioși.
Asemenea revărsării unui val puternic, mișcarea s-a răspândit în toată țara. Din oraș în oraș
și din sat în sat, ea a pătruns până în cele mai izolate locuri din țară, până când poporul lui
Dumnezeu care aștepta a fost trezit. Fanatismul dispărea din fața acestei vestiri, ca roua
dimineții înaintea soarelui care răsare. Credincioșii vedeau cum îndoiala și nesiguranța erau
alungate, iar nădejdea și curajul le influența inimile. Lucrarea era lipsită de acele extreme
manifestate totdeauna când firea omenească nu este controlată de influența Cuvântului și
Duhului lui Dumnezeu. Se asemăna în caracter cu acele timpuri de umilire și întoarcere la
Domnul, care se produceau în Israelul din vechime ca urmare a soliilor de mustrare din
partea slujitorilor Săi. Ea purta caracteristicile care sunt specifice lucrării lui Dumnezeu din
toate veacurile. Se manifesta puțină bucurie plină de extaz, dar era o profundă cercetare a
inimii, mărturisirea păcatului și părăsirea lumii.
Povara care apăsa din greu sufletele lor era pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul. Se
rugau stăruitor și se consacrau fără rezerve lui Dumnezeu. Descriind această lucrare, Miller
spunea: „Nu se manifestă o exprimare a bucuriei; se pare că ea este reținută pentru acea zi
din viitor, când pământul și cerul se vor uni într-o bucurie de nespus. Nu se aud strigăte;
acestea sunt de asemenea rezervate pentru aclamația din ceruri. Cântăreții sunt tăcuți; ei
așteaptă să se unească cu oștile îngerești și corul din ceruri.... Nu se manifestă nici o
contradicție în sentimente; toți sunt o inimă și un gând.” (Bliss, pp. 270. 271) Altcineva care
a participat la această lucrare mărturisea: „Pretutindeni s-a produs cea mai profundă
cercetare a inimii și umilire a sufletului înaintea Dumnezeului cerului. Ea a produs
împuținarea iubirii pentru lucrurile din lumea aceasta, o aplanare a controverselor și
certurilor, o mărturisire a păcatelor, o prăbușire înaintea lui Dumnezeu și rugăciuni de
pocăință din inimi zdrobite, către El, pentru iertare și primire. Ea a produs o așa mâhnire de
sine și umilință în suflet cum niciodată nu se mai văzuse. Așa cum Dumnezeu profetizase
prin Ioel, că va fi atunci când ziua cea mare a Domnului urma să fie la uși, ea a produs o
sfâșiere a inimilor și nu a hainelor și o întoarcere la Domnul cu post, cu plânset și bocet. Așa
cum Dumnezeu spusese prin Zaharia, un spirit de îndurare și de rugăciune s-a revărsat peste
copiii Săi; au privit spre Acela pe care L-au străpuns, a fost un mare bocet în țară ... și aceia
259