Pentru a Termina Cursa_

Capitolul 21 — O Avertizare Respinsă
În predicarea învățăturii despre a doua venire, William Miller împreună cu tovarășii lui
lucraseră cu singurul scop de a trezi pe oameni să se pregătească pentru judecată. Ei
căutaseră să-i trezească pe învățătorii religiei la nădejdea adevărată a bisericii și la nevoia
lor după o experiență creștină mai profundă; de asemenea lucraseră să îi trezească pe cei
neconvertiți la datoria unei grabnice pocăințe și a unei întoarceri la Dumnezeu. „N-au făcut
nici o încercare să îi convertească pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea, ei
lucrau în mijlocul grupărilor și sectelor fără să se amestece în organizația sau disciplina lor”.
„În toate lucrările mele”, spunea Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să
acord vreun interes deosebit uneia dintre denominațiunile existente sau să avantajez pe una
în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor
bucura în perspectiva venirii lui Isus și că aceia care nu vedeau, cum vedeam eu, nu îi vor
iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură, n-am conceput că ar fi fost
nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de
a duce lumii vestea despre judecata viitoare și a-i determina pe concetățenii mei la acea
pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea
majoritate a acelora care s-au convertit în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferitele
biserici existente.” (Bliss, p. 328) Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a
fost privită cu bunăvoință. Dar când slujitorii și conducătorii religiei au început să fie ostili
învățăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitații cu privire la acest subiect, nu
numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis și membrilor privilegiul de a
participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre nădejdea
lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioșii se aflau într-o mare încercare și
încurcătură. Ei își iubeau bisericile lor și le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut
că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă și dreptul de a cerceta profețiile este
imposibil, au judecat că loialitatea, credința față de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe
aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind
biserica lui Hristos, „stâlpul și temelia adevărului”. De aceea s-au socotit îndreptățiți să se
despartă de ei. În vara anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din
biserici.
Cam în vremea aceea, un fenomen curios s-a observat în majoritatea bisericilor din
Statele Unite. Timp de mulți ani se văzuse o creștere treptată și continuă a conformării la
practicile și obiceiurile lumești și, în același timp, o decădere corespunzătoare a adevăratei
vieți spirituale; dar în anul acela au apărut dovezile unei repezi și vizibile decăderi în
aproape toate bisericile din țară. În timp ce nimeni nu părea în stare să arate cauza,
fenomenul era recunoscut în cercuri largi și comentat atât prin presă, cât și de la amvoane.
241