Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Capitolul 21 — O Avertizare Respinsă În predicarea învățăturii despre a doua venire, William Miller împreună cu tovarășii lui lucraseră cu singurul scop de a trezi pe oameni să se pregătească pentru judecată. Ei căutaseră să-i trezească pe învățătorii religiei la nădejdea adevărată a bisericii și la nevoia lor după o experiență creștină mai profundă; de asemenea lucraseră să îi trezească pe cei neconvertiți la datoria unei grabnice pocăințe și a unei întoarceri la Dumnezeu. „N-au făcut nici o încercare să îi convertească pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea, ei lucrau în mijlocul grupărilor și sectelor fără să se amestece în organizația sau disciplina lor”. „În toate lucrările mele”, spunea Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să acord vreun interes deosebit uneia dintre denominațiunile existente sau să avantajez pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor bucura în perspectiva venirii lui Isus și că aceia care nu vedeau, cum vedeam eu, nu îi vor iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură, n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare și a-i determina pe concetățenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea majoritate a acelora care s-au convertit în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferitele biserici existente.” (Bliss, p. 328) Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu bunăvoință. Dar când slujitorii și conducătorii religiei au început să fie ostili învățăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitații cu privire la acest subiect, nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis și membrilor privilegiul de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre nădejdea lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioșii se aflau într-o mare încercare și încurcătură. Ei își iubeau bisericile lor și le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă și dreptul de a cerceta profețiile este imposibil, au judecat că loialitatea, credința față de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Hristos, „stâlpul și temelia adevărului”. De aceea s-au socotit îndreptățiți să se despartă de ei. În vara anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici. Cam în vremea aceea, un fenomen curios s-a observat în majoritatea bisericilor din Statele Unite. Timp de mulți ani se văzuse o creștere treptată și continuă a conformării la practicile și obiceiurile lumești și, în același timp, o decădere corespunzătoare a adevăratei vieți spirituale; dar în anul acela au apărut dovezile unei repezi și vizibile decăderi în aproape toate bisericile din țară. În timp ce nimeni nu părea în stare să arate cauza, fenomenul era recunoscut în cercuri largi și comentat atât prin presă, cât și de la amvoane. 241
La o adunare a prezbiterilor din Philadelphia, Mr. Barnes, autorul unui comentariu larg răspândit și pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraș, „a declarat că slujise în lucrare timp de douăzeci de ani și niciodată până la ultima Sfântă Cină nu administrase sfintele rânduieli fără să primească mai mulți sau mai puțini membri în sânul bisericii. Dar acum nu se mai văd nici treziri și nici convertiri, nici o creștere prea vizibilă în har a credincioșilor și nimeni nu vine la studiu pentru a discuta cu privire la mântuirea sufletului său. O dată cu dezvoltarea afacerilor și cu lărgirea perspectivelor comerciale și ale manufacturii, se vede și o creștere a închinării în fața celor lumești. Acest lucru se petrece în toate confesiunile.” (Congregational Journal, May 23, 1844) În luna February a aceluiași an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: „Înaintea ochilor noștri am avut faptul că, în general, bisericile protestante din țara noastră au fost fie indiferente, fie ostile față de aproape toate reformele morale din veacul nostru. Sunt și excepții parțiale, dar nu suficiente pentru a ne arăta faptele altfel decât sunt în realitate. Mai putem adăuga și un alt lucru: absența aproape generală a influenței reînviorătoare în biserici. Apatia spirituală este aproape atotcuprinzătoare și este teribil de profundă; de altfel, și presa religioasă din întreaga țară mărturisește lucrul acesta.... Într-o foarte mare măsură, membrii bisericii se închină modei și se unesc cu cei necredincioși în adunări de plăceri, la dans, la serbări etc.... Dar nu trebuie să desfășurăm acest subiect dureros. Este îndeajuns că această tristă realitate se mărește și apasă greu peste noi, pentru a ne arăta că aproape toate bisericile degenerează în mod întristător. Ele s-au depărtat foarte mult de Domnul și El le-a părăsit”. Tot în privința aceasta, un scriitor în „Religious Telescope” mărturisea: „Niciodată n-am fost martorii unei asemenea decăderi generale a religiei ca acum. În adevăr, biserica trebuie să se trezească și să caute cauzele acestei nenorociri; căci toți cei care iubesc Sionul trebuie să o socotească ca fiind o nenorocire. Când ne dăm seama cât sunt de puține și incomplete cazurile de convertire adevărată și câtă nerușinare și împietrire întâlnim din partea păcătoșilor, exclamăm fără să vrem: «A uitat oare Dumnezeu să fie milostiv?» sau «S-a închis ușa milei Sale?»” O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză. Întunericul spiritual care cade peste popoare, peste biserici și peste indivizi nu se datorează unei retrageri arbitrare a harului divin din partea lui Dumnezeu, ci neglijării sau respingerii luminii divine din partea oamenilor. O ilustrație izbitoare, a acestui adevăr, este prezentată în istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Prin unirea lor cu lumea, datorită uitării lui Dumnezeu și neglijării Cuvântului Său, înțelegerea lor s-a întunecat, iar inimile lor au devenit firești și senzuale. Astfel au fost în necunoștință cu privire la venirea lui Mesia și, în mândria și necredința lor, L-au respins pe Mântuitorul. Dumnezeu n-a îndepărtat nici atunci poporul iudeu de la cunoașterea sau de la împărtășirea lor cu binecuvântările mântuirii. Dar aceia care au respins adevărul au pierdut orice dorință pentru darul cerului. Ei au „numit lumina 242
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209 and 210: Această solie este declarată a fi
- Page 211 and 212: ogați și nobili, filozofi ai Orie
- Page 213 and 214: Capitolul 18 — Reforma în Americ
- Page 215 and 216: decât pe măsura înțelegerii pas
- Page 217 and 218: ai potopului (Geneza 6, 3); cele ș
- Page 219 and 220: Decretul căutat se găsea în capi
- Page 221 and 222: „El va încheia un legământ tra
- Page 223 and 224: se întoarcă de la calea lui, și
- Page 225 and 226: simultan, cu iuțeala fulgerului, s
- Page 227 and 228: subiect de o așa măreție copleș
- Page 229 and 230: Vestea revenirii lui Hristos ar tre
- Page 231 and 232: Capitolul 19 — Lumină prin Întu
- Page 233 and 234: plin de putere”. Inimile ascultă
- Page 235 and 236: După învierea Sa, Isus S-a arăta
- Page 237 and 238: solie îngerească din Apocalipsa 1
- Page 239 and 240: Capitolul 20 — O Mare Redeş Tept
- Page 241 and 242: fără bani, a trebuit să-și croi
- Page 243 and 244: dintre ultimele sale călătorii sp
- Page 245 and 246: primejdiilor din ultimii ani. Nu pu
- Page 247 and 248: vestind solia celei de a doua venir
- Page 249 and 250: părăsit pentru ultima oară Templ
- Page 251: încercare inimile acelora care mă
- Page 255 and 256: îndepărtate; crezurile care erau
- Page 257 and 258: Despre Babilon se spune că este
- Page 259 and 260: nu te îndoi că mulți vor aplauda
- Page 261 and 262: prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, s
- Page 263 and 264: Capitolul 22 — Profeții Împlini
- Page 265 and 266: erau pregătiți pentru întârzier
- Page 267 and 268: mișcării advente. Și nefiind mul
- Page 269 and 270: ăzboiul va ţine până la sfârş
- Page 271 and 272: care Îl așteptau pe Domnul și-au
- Page 273 and 274: ce a fost prevestit de profeție,
- Page 275 and 276: ispitiți să se îndoiască dacă
- Page 277 and 278: tăgădui că zilele s-au sfârșit
- Page 279 and 280: sanctuarului pământesc. Îndemân
- Page 281 and 282: La întrebarea: „Ce este sanctuar
- Page 283 and 284: Punându-și mâinile pe capul țap
- Page 285 and 286: Capitolul 24 — În Sfânta Sfinte
- Page 287 and 288: În vara și în toamna anului 1844
- Page 289 and 290: care lepădaseră mila Sa. Toate ac
- Page 291 and 292: Capitolul 25 — Legea lui Dumnezeu
- Page 293 and 294: ascunse ale oamenilor”. Și tot e
- Page 295 and 296: luni sunt același lucru ca o vreme
- Page 297 and 298: o exprimă simbolurile: o fiară ca
- Page 299 and 300: Caracteristica deosebită a fiarei,
- Page 301 and 302: cea Romano-Catolică, ce cred cu si
Capitolul 21 — O Avertizare Respinsă<br />
În predicarea învățăturii despre a doua venire, William Miller împreună cu tovarășii lui<br />
lucraseră cu singurul scop de a trezi pe oameni să se pregătească pentru judecată. Ei<br />
căutaseră să-i trezească pe învățătorii religiei la nădejdea adevărată a bisericii și la nevoia<br />
lor după o experiență creștină mai profundă; de asemenea lucraseră să îi trezească pe cei<br />
neconvertiți la datoria unei grabnice pocăințe și a unei întoarceri la Dumnezeu. „N-au făcut<br />
nici o încercare să îi convertească pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea, ei<br />
lucrau în mijlocul grupărilor și sectelor fără să se amestece în organizația sau disciplina lor”.<br />
„În toate lucrările mele”, spunea Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să<br />
acord vreun interes deosebit uneia dintre denominațiunile existente sau să avantajez pe una<br />
în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor<br />
bucura în perspectiva venirii lui Isus și că aceia care nu vedeau, cum vedeam eu, nu îi vor<br />
iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură, n-am conceput că ar fi fost<br />
nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de<br />
a duce lumii vestea despre judecata viitoare și a-i determina pe concetățenii mei la acea<br />
pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea<br />
majoritate a acelora care s-au convertit în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferitele<br />
biserici existente.” (Bliss, p. 328) Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a<br />
fost privită cu bunăvoință. Dar când slujitorii și conducătorii religiei au început să fie ostili<br />
învățăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitații cu privire la acest subiect, nu<br />
numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis și membrilor privilegiul de a<br />
participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre nădejdea<br />
lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioșii se aflau într-o mare încercare și<br />
încurcătură. Ei își iubeau bisericile lor și le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut<br />
că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă și dreptul de a cerceta profețiile este<br />
imposibil, au judecat că loialitatea, credința față de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe<br />
aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind<br />
biserica lui Hristos, „stâlpul și temelia adevărului”. De aceea s-au socotit îndreptățiți să se<br />
despartă de ei. În vara anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din<br />
biserici.<br />
Cam în vremea aceea, un fenomen curios s-a observat în majoritatea bisericilor din<br />
Statele Unite. Timp de mulți ani se văzuse o creștere treptată și continuă a conformării la<br />
practicile și obiceiurile lumești și, în același timp, o decădere corespunzătoare a adevăratei<br />
vieți spirituale; dar în anul acela au apărut dovezile unei repezi și vizibile decăderi în<br />
aproape toate bisericile din țară. În timp ce nimeni nu părea în stare să arate cauza,<br />
fenomenul era recunoscut în cercuri largi și comentat atât prin presă, cât și de la amvoane.<br />
241