Pentru a Termina Cursa_

Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.

bibliomaniapublications
from bibliomaniapublications More from this publisher
07.07.2024 Views

ce El Însuși ne îndeamnă nu numai să-l citim pe profetul Daniel, ci să-l și înțelegem? Același profet spune că aceste cuvinte vor fi pecetluite până la vremea sfârșitului (ceea ce era cazul în vremea lui), dar că mulți vor «călătorii» (o expresie ebraică cu privire la observarea și gândirea în ce privește timpul) și «cunoștința (cu privire la timpul acela) va crește» (Daniel 12, 4). Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenționează să spună că apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci faptul că nici un om nu cunoaște exact «ziua și ceasul». El spune că, se va cunoaște destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne pregătim pentru revenirea Sa, așa cum Noe a pregătit corabia.” (Wolff, Researches and Missionary Labors, pp. 404, 405) Cu privire la sistemul popular de interpretare sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria: „Cea mai mare parte a bisericii creștine a deviat de la înțelesul clar al Scripturii și s-a îndreptat către sistemul iluzoriu al budiștilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în plimbări prin aer, închipuindu-și că, atunci când se citește în Scripturi iudei, trebuie să se înțeleagă neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înțeleagă biserica; și dacă scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înțeleagă înaintarea societăților misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiștilor.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96) Timp de douăzeci și patru de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În Africa, a vizitat Egiptul și Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara și India. A vizitat de asemenea și Statele Unite, cu ocazia acestei călătorii a predicat și în insula Sf. Elena. A sosit în New York, în luna August 1837 și, după ce a vorbit în acel oraș, a predicat în Philadelphia și Baltimore și în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune el, „pe baza unei moțiuni prezentate de ex-președintele John Quincy Adams în una din ședințele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc sala Congresului pentru o lectură pe care am ținut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezența tuturor membrilor Congresului și, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum și a clerului și cetățenilor din Washington. Aceeași onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului din New Jersey și Pennsylvania, în a căror prezență am ținut lecturi cu privire la cercetările mele în Asia, precum și la domnia personală a lui Isus Hristos.” (Idem, pp. 398.399) Dr. Wolff a călătorit în țările cele mai barbare fără protecția vreunei autorități europene, suferind multe greutăți și înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele și înfometat, vândut ca sclav și de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiți și uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea și lăsat să călătorească sute de mile pe jos prin munți, zăpada biciuindu-i fața, iar picioarele goale amorțite de contactul cu pământul înghețat. Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice și ostile, el s-a declarat a fi „asigurat cu arme” — „rugăciune, zel pentru Hristos și încredere în ajutorul Său”. „Mai sunt înzestrat”, spunea el, „cu iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele pe care o port în inimă și cu Biblia în mână” (W.H.D. Adams, In Perils Oft, p. 192). Biblia în limba ebraică și cea în engleză le ducea cu el oriunde mergea. Despre una 231

dintre ultimele sale călătorii spunea: „Am ... ținut Biblia deschisă în mână. Am simțit că puterea mea era în această carte și că puterea ei mă va susține”. (Idem, p. 201) În felul acesta a perseverat în lucrările lui, până când solia judecății a fost dusă unei mari părți a pământului locuit. Printre iudei, turci, parți, hinduși și multe alte naționalități și rase, el a împărțit Cuvântul lui Dumnezeu în limbi diferite și pretutindeni vestea apropierea domniei lui Mesia. În călătoriile lui la Buhara, a găsit că învățătura cu privire la apropiata venire a Domnului era ținută de un popor îndepărtat și izolat. „Arabii din Yemen”, spunea el, „sunt în posesia unei cărți numită Seera, care aduce la cunoștință a doua venire a lui Hristos și domnia Sa în slavă, și ei așteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). „În Yemen ... am petrecut șase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă vie, nu seamănă și trăiesc în corturi, amintindu-și de bunul bătrân Ionadab, fiul lui Recab; și am găsit în tovărășia lor pe urmașii lui Israel din seminția lui Dan ... care așteaptă împreună cu fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului.” (Idem, p. 398) O credință asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tartaria. Un preot tartar a pus misionarului întrebarea când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu știe nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o așa neștiință la unul care se pretindea profesor de Biblie și și-a mărturisit credința, întemeiată pe profeție, că Hristos va reveni în anul 1844. La începutul anului 1826, solia adventă a început să fie predicată și în Anglia. Aici, lucrarea nu a luat aceeași formă definită ca în America; timpul exact al venirii n-a fost atât de general predicat, însă marele adevăr al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere și slavă a fost vestit în mare măsură. Și acest lucru s-a întâmplat nu numai printre nonconformiști și disidenți. Mourant Brock, un scriitor englez, declară că aproape șapte sute de slujitori din Biserica Anglicană au fost angajați în predicarea „acestei Evanghelii a Împărăției”. În modul acesta, solia, arătând către anul 1844 ca timp al revenirii Domnului, a fost predicată și în Marea Britanie. Publicațiile adventiste din Statele Unite aveau o circulație larg răspândită. Cărți și reviste erau republicate în Anglia. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naștere, care primise credința adventă în America, s-a reîntors în țara sa natală pentru a vesti revenirea Domnului. Mulți s-au unit cu el în această lucrare, iar solia judecății a fost proclamată în diferite părți ale Angliei. În America de Sud, în mijlocul barbariei și a preoțimii, Lacunza, un iezuit spaniol, a găsit calea către Scripturi și în felul acesta a primit adevărul cu privire la revenirea în curând a lui Hristos. Îndemnat să dea avertizarea și în același timp dorind să scape de cenzura Romei, și-a publicat convingerile sub pseudonimul „Rabi Ben Ezra”, pretinzând a fi un convertit iudeu. Lacunza a trăit în secolul al XVIII-lea, dar cartea lui și-a croit drumul spre Londra aproximativ prin anul 1825, când a fost tradusă și în limba engleză. Publicarea ei a 232

ce El Însuși ne îndeamnă nu numai să-l citim pe profetul Daniel, ci să-l și înțelegem?<br />

Același profet spune că aceste cuvinte vor fi pecetluite până la vremea sfârșitului (ceea ce<br />

era cazul în vremea lui), dar că mulți vor «călătorii» (o expresie ebraică cu privire la<br />

observarea și gândirea în ce privește timpul) și «cunoștința (cu privire la timpul acela) va<br />

crește» (Daniel 12, 4). Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenționează să spună că<br />

apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci faptul că nici un om nu cunoaște exact «ziua și<br />

ceasul». El spune că, se va cunoaște destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne<br />

pregătim pentru revenirea Sa, așa cum Noe a pregătit corabia.” (Wolff, Researches and<br />

Missionary Labors, pp. 404, 405)<br />

Cu privire la sistemul popular de interpretare sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria:<br />

„Cea mai mare parte a bisericii creștine a deviat de la înțelesul clar al Scripturii și s-a<br />

îndreptat către sistemul iluzoriu al budiștilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va<br />

consta în plimbări prin aer, închipuindu-și că, atunci când se citește în Scripturi iudei,<br />

trebuie să se înțeleagă neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înțeleagă biserica; și dacă<br />

scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înțeleagă înaintarea<br />

societăților misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a<br />

metodiștilor.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96)<br />

Timp de douăzeci și patru de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În<br />

Africa, a vizitat Egiptul și Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara și<br />

India. A vizitat de asemenea și Statele Unite, cu ocazia acestei călătorii a predicat și în<br />

insula Sf. Elena. A sosit în New York, în luna August 1837 și, după ce a vorbit în acel oraș,<br />

a predicat în Philadelphia și Baltimore și în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune<br />

el, „pe baza unei moțiuni prezentate de ex-președintele John Quincy Adams în una din<br />

ședințele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc sala<br />

Congresului pentru o lectură pe care am ținut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezența tuturor<br />

membrilor Congresului și, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum și a clerului și<br />

cetățenilor din Washington. Aceeași onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului<br />

din New Jersey și Pennsylvania, în a căror prezență am ținut lecturi cu privire la cercetările<br />

mele în Asia, precum și la domnia personală a lui Isus Hristos.” (Idem, pp. 398.399)<br />

Dr. Wolff a călătorit în țările cele mai barbare fără protecția vreunei autorități europene,<br />

suferind multe greutăți și înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele și<br />

înfometat, vândut ca sclav și de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiți și<br />

uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea și lăsat să călătorească sute<br />

de mile pe jos prin munți, zăpada biciuindu-i fața, iar picioarele goale amorțite de contactul<br />

cu pământul înghețat. Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice<br />

și ostile, el s-a declarat a fi „asigurat cu arme” — „rugăciune, zel pentru Hristos și încredere<br />

în ajutorul Său”. „Mai sunt înzestrat”, spunea el, „cu iubirea față de Dumnezeu și față de<br />

aproapele pe care o port în inimă și cu Biblia în mână” (W.H.D. Adams, In Perils Oft, p.<br />

192). Biblia în limba ebraică și cea în engleză le ducea cu el oriunde mergea. Despre una<br />

231

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!