Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
ce El Însuși ne îndeamnă nu numai să-l citim pe profetul Daniel, ci să-l și înțelegem? Același profet spune că aceste cuvinte vor fi pecetluite până la vremea sfârșitului (ceea ce era cazul în vremea lui), dar că mulți vor «călătorii» (o expresie ebraică cu privire la observarea și gândirea în ce privește timpul) și «cunoștința (cu privire la timpul acela) va crește» (Daniel 12, 4). Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenționează să spună că apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci faptul că nici un om nu cunoaște exact «ziua și ceasul». El spune că, se va cunoaște destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne pregătim pentru revenirea Sa, așa cum Noe a pregătit corabia.” (Wolff, Researches and Missionary Labors, pp. 404, 405) Cu privire la sistemul popular de interpretare sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria: „Cea mai mare parte a bisericii creștine a deviat de la înțelesul clar al Scripturii și s-a îndreptat către sistemul iluzoriu al budiștilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în plimbări prin aer, închipuindu-și că, atunci când se citește în Scripturi iudei, trebuie să se înțeleagă neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înțeleagă biserica; și dacă scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înțeleagă înaintarea societăților misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiștilor.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96) Timp de douăzeci și patru de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În Africa, a vizitat Egiptul și Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara și India. A vizitat de asemenea și Statele Unite, cu ocazia acestei călătorii a predicat și în insula Sf. Elena. A sosit în New York, în luna August 1837 și, după ce a vorbit în acel oraș, a predicat în Philadelphia și Baltimore și în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune el, „pe baza unei moțiuni prezentate de ex-președintele John Quincy Adams în una din ședințele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc sala Congresului pentru o lectură pe care am ținut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezența tuturor membrilor Congresului și, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum și a clerului și cetățenilor din Washington. Aceeași onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului din New Jersey și Pennsylvania, în a căror prezență am ținut lecturi cu privire la cercetările mele în Asia, precum și la domnia personală a lui Isus Hristos.” (Idem, pp. 398.399) Dr. Wolff a călătorit în țările cele mai barbare fără protecția vreunei autorități europene, suferind multe greutăți și înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele și înfometat, vândut ca sclav și de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiți și uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea și lăsat să călătorească sute de mile pe jos prin munți, zăpada biciuindu-i fața, iar picioarele goale amorțite de contactul cu pământul înghețat. Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice și ostile, el s-a declarat a fi „asigurat cu arme” — „rugăciune, zel pentru Hristos și încredere în ajutorul Său”. „Mai sunt înzestrat”, spunea el, „cu iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele pe care o port în inimă și cu Biblia în mână” (W.H.D. Adams, In Perils Oft, p. 192). Biblia în limba ebraică și cea în engleză le ducea cu el oriunde mergea. Despre una 231
dintre ultimele sale călătorii spunea: „Am ... ținut Biblia deschisă în mână. Am simțit că puterea mea era în această carte și că puterea ei mă va susține”. (Idem, p. 201) În felul acesta a perseverat în lucrările lui, până când solia judecății a fost dusă unei mari părți a pământului locuit. Printre iudei, turci, parți, hinduși și multe alte naționalități și rase, el a împărțit Cuvântul lui Dumnezeu în limbi diferite și pretutindeni vestea apropierea domniei lui Mesia. În călătoriile lui la Buhara, a găsit că învățătura cu privire la apropiata venire a Domnului era ținută de un popor îndepărtat și izolat. „Arabii din Yemen”, spunea el, „sunt în posesia unei cărți numită Seera, care aduce la cunoștință a doua venire a lui Hristos și domnia Sa în slavă, și ei așteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). „În Yemen ... am petrecut șase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă vie, nu seamănă și trăiesc în corturi, amintindu-și de bunul bătrân Ionadab, fiul lui Recab; și am găsit în tovărășia lor pe urmașii lui Israel din seminția lui Dan ... care așteaptă împreună cu fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului.” (Idem, p. 398) O credință asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tartaria. Un preot tartar a pus misionarului întrebarea când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu știe nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o așa neștiință la unul care se pretindea profesor de Biblie și și-a mărturisit credința, întemeiată pe profeție, că Hristos va reveni în anul 1844. La începutul anului 1826, solia adventă a început să fie predicată și în Anglia. Aici, lucrarea nu a luat aceeași formă definită ca în America; timpul exact al venirii n-a fost atât de general predicat, însă marele adevăr al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere și slavă a fost vestit în mare măsură. Și acest lucru s-a întâmplat nu numai printre nonconformiști și disidenți. Mourant Brock, un scriitor englez, declară că aproape șapte sute de slujitori din Biserica Anglicană au fost angajați în predicarea „acestei Evanghelii a Împărăției”. În modul acesta, solia, arătând către anul 1844 ca timp al revenirii Domnului, a fost predicată și în Marea Britanie. Publicațiile adventiste din Statele Unite aveau o circulație larg răspândită. Cărți și reviste erau republicate în Anglia. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naștere, care primise credința adventă în America, s-a reîntors în țara sa natală pentru a vesti revenirea Domnului. Mulți s-au unit cu el în această lucrare, iar solia judecății a fost proclamată în diferite părți ale Angliei. În America de Sud, în mijlocul barbariei și a preoțimii, Lacunza, un iezuit spaniol, a găsit calea către Scripturi și în felul acesta a primit adevărul cu privire la revenirea în curând a lui Hristos. Îndemnat să dea avertizarea și în același timp dorind să scape de cenzura Romei, și-a publicat convingerile sub pseudonimul „Rabi Ben Ezra”, pretinzând a fi un convertit iudeu. Lacunza a trăit în secolul al XVIII-lea, dar cartea lui și-a croit drumul spre Londra aproximativ prin anul 1825, când a fost tradusă și în limba engleză. Publicarea ei a 232
- Page 191 and 192: trupelor iacobine (vezi notele supl
- Page 193 and 194: întemeiată Societatea Biblică Am
- Page 195 and 196: petrecuseră viața lucrând pămâ
- Page 197 and 198: autoritatea pot hotărî”, spunea
- Page 199 and 200: slujbă în guvernarea civilă, a d
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209 and 210: Această solie este declarată a fi
- Page 211 and 212: ogați și nobili, filozofi ai Orie
- Page 213 and 214: Capitolul 18 — Reforma în Americ
- Page 215 and 216: decât pe măsura înțelegerii pas
- Page 217 and 218: ai potopului (Geneza 6, 3); cele ș
- Page 219 and 220: Decretul căutat se găsea în capi
- Page 221 and 222: „El va încheia un legământ tra
- Page 223 and 224: se întoarcă de la calea lui, și
- Page 225 and 226: simultan, cu iuțeala fulgerului, s
- Page 227 and 228: subiect de o așa măreție copleș
- Page 229 and 230: Vestea revenirii lui Hristos ar tre
- Page 231 and 232: Capitolul 19 — Lumină prin Întu
- Page 233 and 234: plin de putere”. Inimile ascultă
- Page 235 and 236: După învierea Sa, Isus S-a arăta
- Page 237 and 238: solie îngerească din Apocalipsa 1
- Page 239 and 240: Capitolul 20 — O Mare Redeş Tept
- Page 241: fără bani, a trebuit să-și croi
- Page 245 and 246: primejdiilor din ultimii ani. Nu pu
- Page 247 and 248: vestind solia celei de a doua venir
- Page 249 and 250: părăsit pentru ultima oară Templ
- Page 251 and 252: încercare inimile acelora care mă
- Page 253 and 254: La o adunare a prezbiterilor din Ph
- Page 255 and 256: îndepărtate; crezurile care erau
- Page 257 and 258: Despre Babilon se spune că este
- Page 259 and 260: nu te îndoi că mulți vor aplauda
- Page 261 and 262: prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, s
- Page 263 and 264: Capitolul 22 — Profeții Împlini
- Page 265 and 266: erau pregătiți pentru întârzier
- Page 267 and 268: mișcării advente. Și nefiind mul
- Page 269 and 270: ăzboiul va ţine până la sfârş
- Page 271 and 272: care Îl așteptau pe Domnul și-au
- Page 273 and 274: ce a fost prevestit de profeție,
- Page 275 and 276: ispitiți să se îndoiască dacă
- Page 277 and 278: tăgădui că zilele s-au sfârșit
- Page 279 and 280: sanctuarului pământesc. Îndemân
- Page 281 and 282: La întrebarea: „Ce este sanctuar
- Page 283 and 284: Punându-și mâinile pe capul țap
- Page 285 and 286: Capitolul 24 — În Sfânta Sfinte
- Page 287 and 288: În vara și în toamna anului 1844
- Page 289 and 290: care lepădaseră mila Sa. Toate ac
- Page 291 and 292: Capitolul 25 — Legea lui Dumnezeu
ce El Însuși ne îndeamnă nu numai să-l citim pe profetul Daniel, ci să-l și înțelegem?<br />
Același profet spune că aceste cuvinte vor fi pecetluite până la vremea sfârșitului (ceea ce<br />
era cazul în vremea lui), dar că mulți vor «călătorii» (o expresie ebraică cu privire la<br />
observarea și gândirea în ce privește timpul) și «cunoștința (cu privire la timpul acela) va<br />
crește» (Daniel 12, 4). Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenționează să spună că<br />
apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci faptul că nici un om nu cunoaște exact «ziua și<br />
ceasul». El spune că, se va cunoaște destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne<br />
pregătim pentru revenirea Sa, așa cum Noe a pregătit corabia.” (Wolff, Researches and<br />
Missionary Labors, pp. 404, 405)<br />
Cu privire la sistemul popular de interpretare sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria:<br />
„Cea mai mare parte a bisericii creștine a deviat de la înțelesul clar al Scripturii și s-a<br />
îndreptat către sistemul iluzoriu al budiștilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va<br />
consta în plimbări prin aer, închipuindu-și că, atunci când se citește în Scripturi iudei,<br />
trebuie să se înțeleagă neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înțeleagă biserica; și dacă<br />
scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înțeleagă înaintarea<br />
societăților misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a<br />
metodiștilor.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96)<br />
Timp de douăzeci și patru de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În<br />
Africa, a vizitat Egiptul și Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara și<br />
India. A vizitat de asemenea și Statele Unite, cu ocazia acestei călătorii a predicat și în<br />
insula Sf. Elena. A sosit în New York, în luna August 1837 și, după ce a vorbit în acel oraș,<br />
a predicat în Philadelphia și Baltimore și în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune<br />
el, „pe baza unei moțiuni prezentate de ex-președintele John Quincy Adams în una din<br />
ședințele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc sala<br />
Congresului pentru o lectură pe care am ținut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezența tuturor<br />
membrilor Congresului și, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum și a clerului și<br />
cetățenilor din Washington. Aceeași onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului<br />
din New Jersey și Pennsylvania, în a căror prezență am ținut lecturi cu privire la cercetările<br />
mele în Asia, precum și la domnia personală a lui Isus Hristos.” (Idem, pp. 398.399)<br />
Dr. Wolff a călătorit în țările cele mai barbare fără protecția vreunei autorități europene,<br />
suferind multe greutăți și înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele și<br />
înfometat, vândut ca sclav și de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiți și<br />
uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea și lăsat să călătorească sute<br />
de mile pe jos prin munți, zăpada biciuindu-i fața, iar picioarele goale amorțite de contactul<br />
cu pământul înghețat. Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice<br />
și ostile, el s-a declarat a fi „asigurat cu arme” — „rugăciune, zel pentru Hristos și încredere<br />
în ajutorul Său”. „Mai sunt înzestrat”, spunea el, „cu iubirea față de Dumnezeu și față de<br />
aproapele pe care o port în inimă și cu Biblia în mână” (W.H.D. Adams, In Perils Oft, p.<br />
192). Biblia în limba ebraică și cea în engleză le ducea cu el oriunde mergea. Despre una<br />
231