Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor de epoca lui. Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoașterea profețiilor a crescut și mulți au vestit mesajul solemn al judecății ce se apropia. Asemenea marii Reforme, din secolul al XVI-lea, mișcarea adventă a apărut în diferite țări ale creștinătății în același timp. Atât în Europa, cât și în America, bărbați ai credinței și rugăciunii au fost conduși la studiul profețiilor și, urmărind raportul inspirat, au văzut dovada convingătoare că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite țări existau grupe izolate de creștini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era aproape. În anul 1821, adică la trei ani după ce Miller ajunsese la explicația lui cu privire la profețiile care arătau spre timpul judecății, dr. Joseph Wolff, „misionarul lumii”, a început să vestească apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinți evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era destul de tânăr, a fost convertit cu privire la adevărul religiei creștine. Având o minte activă, cercetătoare, fusese un ascultător atent la conversațiile care avuseseră loc în casa tatălui său, unde evrei credincioși se adunau zilnic pentru a povesti nădejdile și așteptările poporului lor, slava lui Mesia care avea să vină și restatornicirea lui Israel. Într-o zi, auzind numele lui Isus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era El. „Un iudeu de un foarte mare talent”, a fost răspunsul; „dar pentru că a pretins că este Mesia, tribunalul iudaic l-a condamnat la moarte”. „De ce?”, a replicat cercetătorul. „Ierusalimul este distrus și de ce suntem noi în robie?” „Vai, vai”, a răspuns tatăl său, „pentru că Iudeii iau ucis pe prooroci”. Deodată, copilului i-a venit gândul: „Poate că Isus a fost un prooroc, iar iudeii l- au omorât, cu toate că a fost nevinovat”. (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 61). Atât de puternic a fost acest simțământ, încât, cu toate că îi era interzis să intre într-o biserică creștină, se strecura adesea să asculte predica. Atunci când avea numai șapte ani, se lăuda față de un vecin creștin, mai în vârstă, cu triumful viitor al lui Israel la venirea lui Mesia, la care bătrânul a spus cu bunătate: „Dragul meu băiat, am să-ți spun cine a fost Mesia cel adevărat; a fost Isus din Nazaret ... pe care strămoșii tăi L-au răstignit, așa cum au făcut cu proorocii din vechime. Du-te acasă și citește capitolul 53 din Isaia și te vei convinge că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” (Idem, vol. I, p. 7). Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă și a citit Scriptura, fiind uimit să vadă că profeția cu privire la Isus din Nazaret se împlinise în mod desăvârșit. Erau oare adevărate cuvintele creștinului? Băiatul a cerut tatălui o explicație a profeției, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată na mai îndrăznit să amintească acest subiect. Însă aceasta na făcut decât să-i mărească dorința de a cunoaște și mai mult despre religia creștină. Cunoștința pe care o căuta era ținută cu premeditare departe de el în căminul lui iudaic; dar, atunci când avea numai unsprezece ani, a părăsit casa tatălui și a plecat în lume pentru a-și face o educație, pentru a-și alege religia și cariera vieții. A găsit un adăpost pentru o vreme la niște rude, dar în scurt timp a fost alungat ca fiind un apostaziat; așa că, singur și 229
fără bani, a trebuit să-și croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, studiind cu atenție și întreținându-se predând limba ebraică. Prin influența unui instructor catolic, a fost determinat să accepte credința catolică, și-a făcut planul să devină misionar pentru propriul popor. Cu această țintă, a plecat peste câțiva ani pentru a-și continua studiile la Colegiul de propagandă din Roma. Dar aici, spiritul său de cugetare independentă și de vorbire sinceră i- au adus acuzații de erezie. A început să critice în mod deschis abuzurile bisericii și a insistat asupra necesității unei reforme. Cu toate că la început a fost tratat cu o favoare deosebită de către demnitarii papali, după o scurtă vreme a fost mutat din Roma. Sub supravegherea bisericii mergea din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va fi convins să se supună orbește romanismului. A fost declarat incorigibil și a fost lăsat liber să se ducă undei plăcea. A făcut o călătorie în Anglia și, mărturisind credința protestantă, s-a unit cu Biserica Anglicană. După doi ani de studiu, a fost trimis în misiune în anul 1821. În timp ce Wolff a acceptat marile adevăruri cu privire la prima venire a lui Hristos ca „Om al durerii și obișnuit cu suferința”, a văzut că profețiile scot în evidență, cu o egală claritate, a doua Sa venire cu putere și slavă. Și în timp ce căuta să-și aducă propriul popor la Isus din Nazaret, ca fiind Cel Făgăduit, și să-i îndrepte atenția spre prima Lui venire în umilință, ca jertfă pentru păcatele oamenilor, îi învăța și cu privire la a doua Sa venire ca Împărat și Liberator. „Isus din Nazaret, adevăratul Mesia, zicea el, ale cărui mâini și picioare au fost pironite, care a fost adus ca un miel la junghiere, care a fost Omul durerilor și obișnuit cu suferința, care, după ce Și-a luat toiagul de domnie din Iuda și «toiagul de cârmuire dintre picioarele Lui», a venit întâia oară; va veni pentru a doua oară pe norii cerului cu strigătul unui arhanghel” (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62) „și va sta pe Muntele Măslinilor; iar domnia încredințată odată lui Adam la creațiune și pierdută de el (Geneza 1, 26; 3, 17) va fi dată lui Isus. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele și plânsul întregii creațiuni vor înceta, dar cântecele de laudă și de mulțumire se vor auzi mereu.... Când Isus va veni în slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.... Morții credincioși vor învia cei dintâi (1 Tesaloniceni 4, 16; 1 Corinteni 15, 32). Aceasta este ceea ce noi, creștinii, numim prima înviere. Atunci, și lumea animală își va schimba natura (Isaia 11, 6-9) și se va supune lui Isus (Psalmul 8). O pace universală va domni.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, pp. 378, 379). „Domnul va privi din nou peste pământ și va spune: «Iată, că este foarte bun»”. (Idem, p. 294) Wolff credea că venirea Domnului este aproape, în interpretarea perioadelor profetice așezând marea împlinire la foarte puțini ani de timpul fixat de Miller. Tuturor acelora care susțineau din Scriptură că „despre ziua și ceasul acela nu știe nimeni”, că oamenii nu știu nimic despre apropierea venirii, Wolff le răspundea: „A spus oare Domnul că ziua și ceasul nu vor fi niciodată cunoscute? Nu ne-a dat El semnele timpurilor pentru ca să știm cel puțin apropierea venirii Sale, așa cum se cunoaște apropierea verii după smochinul care înfrunzește? (Matei 24, 32). Nu vom cunoaște noi oare niciodată această perioadă, în timp 230
- Page 189 and 190: totul neînstare să se conducă si
- Page 191 and 192: trupelor iacobine (vezi notele supl
- Page 193 and 194: întemeiată Societatea Biblică Am
- Page 195 and 196: petrecuseră viața lucrând pămâ
- Page 197 and 198: autoritatea pot hotărî”, spunea
- Page 199 and 200: slujbă în guvernarea civilă, a d
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209 and 210: Această solie este declarată a fi
- Page 211 and 212: ogați și nobili, filozofi ai Orie
- Page 213 and 214: Capitolul 18 — Reforma în Americ
- Page 215 and 216: decât pe măsura înțelegerii pas
- Page 217 and 218: ai potopului (Geneza 6, 3); cele ș
- Page 219 and 220: Decretul căutat se găsea în capi
- Page 221 and 222: „El va încheia un legământ tra
- Page 223 and 224: se întoarcă de la calea lui, și
- Page 225 and 226: simultan, cu iuțeala fulgerului, s
- Page 227 and 228: subiect de o așa măreție copleș
- Page 229 and 230: Vestea revenirii lui Hristos ar tre
- Page 231 and 232: Capitolul 19 — Lumină prin Întu
- Page 233 and 234: plin de putere”. Inimile ascultă
- Page 235 and 236: După învierea Sa, Isus S-a arăta
- Page 237 and 238: solie îngerească din Apocalipsa 1
- Page 239: Capitolul 20 — O Mare Redeş Tept
- Page 243 and 244: dintre ultimele sale călătorii sp
- Page 245 and 246: primejdiilor din ultimii ani. Nu pu
- Page 247 and 248: vestind solia celei de a doua venir
- Page 249 and 250: părăsit pentru ultima oară Templ
- Page 251 and 252: încercare inimile acelora care mă
- Page 253 and 254: La o adunare a prezbiterilor din Ph
- Page 255 and 256: îndepărtate; crezurile care erau
- Page 257 and 258: Despre Babilon se spune că este
- Page 259 and 260: nu te îndoi că mulți vor aplauda
- Page 261 and 262: prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, s
- Page 263 and 264: Capitolul 22 — Profeții Împlini
- Page 265 and 266: erau pregătiți pentru întârzier
- Page 267 and 268: mișcării advente. Și nefiind mul
- Page 269 and 270: ăzboiul va ţine până la sfârş
- Page 271 and 272: care Îl așteptau pe Domnul și-au
- Page 273 and 274: ce a fost prevestit de profeție,
- Page 275 and 276: ispitiți să se îndoiască dacă
- Page 277 and 278: tăgădui că zilele s-au sfârșit
- Page 279 and 280: sanctuarului pământesc. Îndemân
- Page 281 and 282: La întrebarea: „Ce este sanctuar
- Page 283 and 284: Punându-și mâinile pe capul țap
- Page 285 and 286: Capitolul 24 — În Sfânta Sfinte
- Page 287 and 288: În vara și în toamna anului 1844
- Page 289 and 290: care lepădaseră mila Sa. Toate ac
fără bani, a trebuit să-și croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, studiind cu<br />
atenție și întreținându-se predând limba ebraică. Prin influența unui instructor catolic, a fost<br />
determinat să accepte credința catolică, și-a făcut planul să devină misionar pentru propriul<br />
popor. Cu această țintă, a plecat peste câțiva ani pentru a-și continua studiile la Colegiul de<br />
propagandă din Roma. Dar aici, spiritul său de cugetare independentă și de vorbire sinceră i-<br />
au adus acuzații de erezie. A început să critice în mod deschis abuzurile bisericii și a insistat<br />
asupra necesității unei reforme. Cu toate că la început a fost tratat cu o favoare deosebită de<br />
către demnitarii papali, după o scurtă vreme a fost mutat din Roma. Sub supravegherea<br />
bisericii mergea din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va fi convins să se<br />
supună orbește romanismului. A fost declarat incorigibil și a fost lăsat liber să se ducă undei<br />
plăcea. A făcut o călătorie în Anglia și, mărturisind credința protestantă, s-a unit cu<br />
Biserica Anglicană. După doi ani de studiu, a fost trimis în misiune în anul 1821.<br />
În timp ce Wolff a acceptat marile adevăruri cu privire la prima venire a lui Hristos ca<br />
„Om al durerii și obișnuit cu suferința”, a văzut că profețiile scot în evidență, cu o egală<br />
claritate, a doua Sa venire cu putere și slavă. Și în timp ce căuta să-și aducă propriul popor<br />
la Isus din Nazaret, ca fiind Cel Făgăduit, și să-i îndrepte atenția spre prima Lui venire în<br />
umilință, ca jertfă pentru păcatele oamenilor, îi învăța și cu privire la a doua Sa venire ca<br />
Împărat și Liberator.<br />
„Isus din Nazaret, adevăratul Mesia, zicea el, ale cărui mâini și picioare au fost pironite,<br />
care a fost adus ca un miel la junghiere, care a fost Omul durerilor și obișnuit cu suferința,<br />
care, după ce Și-a luat toiagul de domnie din Iuda și «toiagul de cârmuire dintre picioarele<br />
Lui», a venit întâia oară; va veni pentru a doua oară pe norii cerului cu strigătul unui<br />
arhanghel” (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62) „și va sta pe Muntele<br />
Măslinilor; iar domnia încredințată odată lui Adam la creațiune și pierdută de el (Geneza 1,<br />
26; 3, 17) va fi dată lui Isus. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele și plânsul întregii<br />
creațiuni vor înceta, dar cântecele de laudă și de mulțumire se vor auzi mereu.... Când Isus<br />
va veni în slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.... Morții credincioși vor învia cei dintâi (1<br />
Tesaloniceni 4, 16; 1 Corinteni 15, 32). Aceasta este ceea ce noi, creștinii, numim prima<br />
înviere. Atunci, și lumea animală își va schimba natura (Isaia 11, 6-9) și se va supune lui<br />
Isus (Psalmul 8). O pace universală va domni.” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, pp. 378,<br />
379). „Domnul va privi din nou peste pământ și va spune: «Iată, că este foarte bun»”. (Idem,<br />
p. 294)<br />
Wolff credea că venirea Domnului este aproape, în interpretarea perioadelor profetice<br />
așezând marea împlinire la foarte puțini ani de timpul fixat de Miller. Tuturor acelora care<br />
susțineau din Scriptură că „despre ziua și ceasul acela nu știe nimeni”, că oamenii nu știu<br />
nimic despre apropierea venirii, Wolff le răspundea: „A spus oare Domnul că ziua și ceasul<br />
nu vor fi niciodată cunoscute? Nu ne-a dat El semnele timpurilor pentru ca să știm cel puțin<br />
apropierea venirii Sale, așa cum se cunoaște apropierea verii după smochinul care<br />
înfrunzește? (Matei 24, 32). Nu vom cunoaște noi oare niciodată această perioadă, în timp<br />
230