Pentru a Termina Cursa_

După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus și, începând „de la
Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca
24, 27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credința s-a aprins. Ei erau „născuți din nou la o
nădejde vie”, chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze
înțelegerea și să le prindă credința de „Cuvântul temeinic al profeției”. El dorea ca adevărul
să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susținut de mărturia Sa
personală, ci datorită dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile și umbrele legii
tipice și de către profețiile Vechiului Testament. Trebuie ca urmașii lui Hristos să aibă o
credință inteligentă nu numai pentru ei, ci și pentru a putea duce lumii cunoștința despre
Hristos. Și, ca prim pas în răspândirea acestei cunoștințe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către
„Moise și toți proorocii”. Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la
valoarea și importanța Scripturilor Vechiului Testament.
Ce schimbare s-a produs în inimile ucenicilor când au privit încă o dată fața iubită a
Mântuitorului! (Luca 24, 32). Într-un sens mai deplin și mai desăvârșit decât înainte, ei „Lau
găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și prooroci”. Nesiguranța, chinul și
disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârșite, unei credințe neumbrite. Nu e de mirare
că după înălțarea Sa ei „erau continuu în templu lăudându-L și binecuvântându-L pe
Dumnezeu”. Oamenii, știind numai despre moartea infamă a Mântuitorului, se așteptau să
vadă pe fața lor expresia amărăciunii, a confuziei și a înfrângerii; dar au văzut bucurie și
biruință. Ce pregătire primiseră acești ucenici pentru lucrarea care le stătea înainte! Ei
trecuseră prin cele mai adânci încercări care fuseseră posibile în experiența lor și au văzut
cum, atunci când orice viziune omenească era pierdută, Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise
triumfând. De aici înainte ce putea slăbi credința și ce putea răci zelul iubirii lor? În cea mai
aprigă durere, ei avuseseră „o mângâiere puternică”, o nădejde care era ca „o ancoră a
sufletului, tare și neclintită” (Evrei 6, 18.19). Ei fuseseră martori ai înțelepciunii și puterii lui
Dumnezeu și erau încredințați că „nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici
puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, și nici o
altă făptură” nu erau în stare să-i despartă „de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos
Isus, Domnul nostru”. „În toate aceste lucruri, spuneau ei, suntem mai mult decât biruitori
prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8, 38.39.37). „Cuvântul lui Dumnezeu dăinuiește în
veac.” (1 Petru 1, 25). „Și cine ne osândește? Hristos a murit, mai mult, El a înviat și este
chiar la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8, 34)
„Poporul Meu”, zice Domnul, „nu va mai fi niciodată de ocară”. (Ioel 2, 26). „Seara vine
plânsul iar dimineața vine veselia.” (Psalmii 30, 5). Când în ziua învierii acești ucenici s-au
întâlnit cu Mântuitorul, inimile lor ardeau în ei când ascultau cuvintele Sale; când au văzut
fruntea, mâinile și picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei, când, înainte de înălțarea Sa,
Isus i-a condus afară din Betania, și ridicându-și mâinile în semn de binecuvântare, le-a
poruncit: „Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia”, adăugând: „Iată, că Eu sunt cu
voi întotdeauna” (Marcu 16, 15; Matei 28, 20); când în Ziua Cincizecimii Mângâietorul
224