Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
Lui”. (Matei 25, 31.32). Această împărăție este încă în viitor. Nu se va întemeia, până la a<br />
doua venire a lui Hristos.<br />
Împărăția harului însă a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost pus în<br />
aplicare planul pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Până atunci, ea exista în planul și<br />
în făgăduința lui Dumnezeu; și prin credință oamenii pot deveni supușii ei. Dar în realitate<br />
n-a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în lucrarea Sa<br />
pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpățânarea și nerecunoștința oamenilor, Se putea<br />
retrage de la jertfirea pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de amărăciune a tremurat în mâna<br />
Sa. El putea chiar și atunci să-Și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să lase neamul<br />
omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost<br />
răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Și-a dat viața și cu ultima<br />
suflare a strigat „S-a sfârșit”, atunci împlinirea Planului de Mântuire a fost asigurată.<br />
Făgăduința mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăția harului,<br />
care până acum existase prin făgăduința lui Dumnezeu, a fost atunci întemeiată.<br />
În felul acesta moartea lui Hristos — chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca<br />
fiind nimicirea finală a nădejdii lor — a fost aceea care a asigurato pentru vecie. În timp ce<br />
îi aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă a corectitudinii credinței<br />
lor. Evenimentul care-i umpluse de jale și disperare era acela care deschidea ușa nădejdii<br />
pentru orice fiu al lui Adam și în care se concentra viața viitoare și fericirea veșnică pentru<br />
toți cei credincioși ai lui Dumnezeu din toate veacurile.<br />
Planurile milei infinite și-au ajuns împlinirea chiar și în dezamăgirea ucenicilor. În timp<br />
ce inimile lor fuseseră câștigate de harul divin și de puterea învățăturilor lui Isus, care „a<br />
vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuși, aurul curat al iubirii lor pentru Domnul,<br />
era amestecat de mândrie lumească și ambiții egoiste. Chiar și în camera unde au mâncat<br />
Paștele, în ora aceea solemnă când Domnul lor intrase deja în întunericul din Ghetsemani,<br />
„se luptau între ei, care să fie socotit cel mai mare”. (Luca 22, 24). Gândul lor era la tron,<br />
coroană și slavă, în timp ce chiar în fața lor se afla rușinea, agonia din grădină, sala de<br />
judecată și crucea Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea<br />
care-i făcuse să se prindă, cu atâta încăpățânare, de învățătura rătăcită a vremii lor și să<br />
treacă neatenți pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau natura adevărată a Împărăției<br />
Sale și către agonia și moartea Sa. Și aceste rătăciri au dus la încercarea — dureroasă, dar<br />
necesară — care fusese îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înțeleseseră<br />
greșit însemnătatea soliei lor și nu-și dăduseră seama de așteptările lor, predicaseră totuși<br />
avertizarea dată de Dumnezeu, iar Domnul urma să le răsplătească credința și să le onoreze<br />
ascultarea. Lor urma să le fie încredințată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a<br />
Evangheliei slăvite despre Domnul lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru<br />
lucrarea în vederea căreia le fusese îngăduită experiența ce li se păruse atât de amară.<br />
223
Change language