Pentru a Termina Cursa_

n-a crezut-o? Susținerea unui om împotriva înțelepciunii a mii de oameni! Ei nu vor crede
avertizarea și nu-și vor căuta adăpost în corabie.
Batjocoritorii arătau către lucrurile din natură — la succesiunea neabătută a
anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată sau la câmpiile verzi înviorate
de roua nopții și strigau: „Nu ne spune el povești?” Și, în mod disprețuitor, l-au declarat pe
predicatorul neprihănirii un exaltat entuziast, continuând cu mai multă stăruință în căutarea
plăcerii și mai hotărâți pe căile lor rele decât înainte. Dar necredința lor n-a anulat
evenimentul prevestit. Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu nelegiuirea lor, dându-le o
ocazie deosebită pentru pocăință; dar la timpul stabilit, judecățile Sale au căzut peste aceia
care respinseseră mila Sa.
Hristos a spus că se va manifesta aceeași necredință și cu privire la a doua Sa venire. Așa
cum oamenii din zilele lui Noe „n-au știut nimic până ce a venit potopul și i-a luat pe toți”,
tot astfel, după cuvintele Mântuitorului nostru, „va fi și la venirea Fiului omului”. (Matei 24,
39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se unește cu lumea, trăind așa cum trăiește ea și
uninduse cu ea în pofte vinovate, când luxul lumii devine luxul bisericii; când clopotele
căsătoriei sună și toți privesc înainte către mulți ani de prosperitate pământească, atunci,
deodată, așa cum fulgerul strălucește pe cer, va veni sfârșitul visurilor și nădejdilor
amăgitoare. Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe slujitorul Său să avertizeze lumea cu privire la
venirea potopului, tot așa i-a trimis pe solii Săi aleși să facă cunoscut apropierea judecății
finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor la prevestirile predicatorului
neprihănirii, tot astfel în zilele lui Miller mulți, chiar dintre aceia care se socoteau din
poporul lui Dumnezeu, și-au bătut joc de cuvintele de avertizare.
Dar de ce oare învățătura și predicarea celei de a doua veniri a lui Hristos nu au fost bine
primite de biserică? În timp ce pentru cei nelegiuiți venirea Domnului aduce vai și
dezamăgire, pentru cel neprihănit este încărcată de bucurie și nădejde. Acest mare adevăr
fusese mângâierea celor credincioși ai lui Dumnezeu în toate veacurile; de ce devenise el,
asemenea Autorului, „o piatră de poticnire și o stâncă de blestem” pentru pretinsul Său
popor? Domnul Însuși făgăduise ucenicilor Săi: „După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un
loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14, 3). Mântuitorul milostiv a fost Acela
care, anticipând singurătatea și necazul urmașilor Săi, a însărcinat pe îngeri să-i mângâie cu
asigurarea că El va veni iarăși la fel cum Se înălța la cer. Și atunci când ucenicii stăteau cu
ochii pironiți spre cer, pentru a prinde ultima privire a Aceluia pe care-L iubeau, atenția le-a
fost atrasă de cuvintele îngerului: „Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest
Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut
mergând la cer.” (Faptele Apostolilor 1, 11). Nădejdea le-a fost aprinsă iarăși de solia
îngerului. Ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; și stăteau totdeauna în templu,
lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.” (Luca 24, 52.53). Ei nu se bucurau pentru că Isus
se despărțise de ei și erau lăsați să se lupte cu încercările și ispitele lumii, ci datorită
asigurării îngerilor că El urma să vină iarăși.
217