Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
și un adăpost pentru noapte. Nici o ușă nu se deschide să-i primească. Într-un grajd mizerabil, pregătit pentru vite, au găsit în cele din urmă adăpost și acolo S-a născut Mântuitorul lumii. Îngerii cerului au văzut slava pe care Fiul lui Dumnezeu o împărtășise cu Tatăl înainte de a fi lumea și priviseră înainte cu un interes profund spre venirea Sa pe pământ, ca fiind un eveniment însoțit de cea mai mare bucurie pentru toți oamenii. Îngerii aceștia au fost rânduiți să aducă vestea cea bună acelora care erau pregătiți să o primească și care erau plini de bucurie să o facă cunoscut locuitorilor pământului. Hristos Se coborâse să ia asupra Sa natura omului; El urma să poarte o povară infinită de suferință atunci când a trebuit să-Și dea viața ca jertfă pentru păcat; însă îngerii doriseră ca și în umilința Sa Fiul Celui Preaînalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate și cu o slavă corespunzătoare caracterului Său. Se vor aduna oare oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a saluta venirea Lui? Îl vor prezenta oare legiunile de îngeri mulțimii celor care așteptau? Un înger vizită pământul pentru a vedea câți sunt pregătiți să-L primească pe Isus. Dar nu a găsit nici un semn de așteptare. El nu a auzit nici un glas de laudă și de triumf pentru că timpul venirii lui Mesia era la uși. Îngerul zăbovi câtva timp asupra cetății alese și a templului, unde prezența divină se manifestase timp de veacuri, dar și acolo a văzut aceeași nepăsare. Preoții, în fastul și mândria lor, aduceau jertfe întinate la templu. Fariseii se adresau oamenilor cu glas tare sau făceau rugăciuni pline de încumetare la colțurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filozofilor, în școlile rabinilor, toți erau la fel de ignoranți și nepăsători față de faptul minunat care umpluse tot cerul de bucurie și laudă, că Răscumpărătorul omenirii era gata să vină pe lume. Nu era nici o dovadă că Isus era așteptat și nici o pregătire pentru Prințul Vieții. Plin de uimire, solul ceresc era gata să se întoarcă în ceruri cu vești pline de tristețe, când iată că a descoperit o grupă de păstori care vegheau lângă turma lor noaptea și priveau la cerul înstelat și cercetau profeția lui Mesia care urma să Se nască pe pământ, dorind după venirea Răscumpărătorului lumii. Iată aici o grupă pregătită să primească solia cerească. Și deodată, îngerul Domnului s-a descoperit, aducând cu mare bucurie veștile bune. Apoi, slava cerească inundă toată colina, în timp ce grupa nenumărată de îngeri s-a descoperit păstorilor, și, ca și când bucuria era prea mare ca să o aducă un singur sol din ceruri, o mulțime de glasuri izbucnesc într-un cor, pe care într-o zi îl vor cânta toate popoarele celor mântuiți: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, și pe pământ pace și bună învoire între oameni.” (Luca 2, 14) O, ce lecție este această istorie minunată a Betleemului! Cum mustră ea necredința noastră, mândria și mulțumirea noastră de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenți ca nu cumva, prin indiferența noastră ucigătoare, să nu discernem semnele timpului și deci să nu cunoaștem ziua cercetării noastre. Nu numai pe dealurile Iudeii, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii așteptători ai venirii lui Mesia. Și în țările păgâne erau unii care-L așteptau; erau oameni înțelepți, 199
ogați și nobili, filozofi ai Orientului. Cercetători ai naturii, magii Îl văzuseră pe Dumnezeu în lucrarea mâinilor Sale. Din Scripturile evreilor, ei înțeleseseră că o stea se va ridica din Iacov și cu o dorință sinceră așteptau venirea Sa, care urma să fie nu numai „mângâierea lui Israel”, ci și o „Lumină care să lumineze Neamurile” și „pentru mântuire până la marginile pământului” (Luca 2, 25.32; Faptele Apostolilor 13, 47). Ei erau cercetători după lumină și lumina de la tronul lui Dumnezeu iluminase calea pentru picioarele lor. În timp ce preoții și rabinii din Ierusalim, păzitorii rânduiți și exponenții adevărului, erau învăluiți în întuneric, steaua trimisă de Cer i-a condus pe acești străini dintre neamuri la locul nașterii Regelui nou născut. Pentru „aceia care-L caută”, Hristos „va veni pentru a doua oară fără păcat spre mântuire”. (Evrei 9, 28). Asemenea veștilor despre nașterea Mântuitorului, solia celei de a doua veniri n-a fost încredințată conducătorilor religioși ai poporului. Ei nu păstraseră legătura cu Dumnezeu și respinseseră lumina din cer; de aceea ei n-au fost în numărul descris de apostolul Pavel: „Dar voi fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului”. (1 Tesaloniceni 5, 4.5.) Străjerii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să prindă vestea venirii Mântuitorului, primii care să-și înalțe glasul spre a vesti apropierea Sa, primii care să-i avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Dar ei se simțeau bine, visând pace și siguranță, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Isus a văzut biserica Sa asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretenții, dar fără rodul prețios. Îra o păzire îngâmfată a formelor religiei, în timp ce lipsea spiritul adevăratei umilințe, al pocăinței și credinței — singurul care putea oferi lui Dumnezeu o slujire pe care să o primească. În locul darurilor Duhului, se manifestau mândria, formalismul, slava deșartă și apăsarea. O biserică apostaziată, care a închis ochii față de semnele timpului. Dumnezeu nu i-a părăsit și nici n-a lăsat credincioșia Sa să slăbească, dar ei s-au depărtat de El și s-au despărțit de dragostea Lui. Pentru că ei au refuzat să aducă la îndeplinire condițiile, făgăduințele Sale nu s-au împlinit față de ei. Aceasta este urmarea sigură a neglijării de a aprecia și folosi lumina și privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu. Dacă biserica nu va urma providența pe care El o arată, primind orice rază de lumină și îndeplinind orice datorie cunoscută, religia va degenera în mod inevitabil în păzirea unor forme, iar spiritul unei evlavii vitale va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său faptele credinței și o ascultare corespunzătoare cu binecuvântările și privilegiile acordate. Ascultarea cere un sacrificiu și implică o cruce; și pentru motivul acesta, mulți dintre cei care se pretind urmași ai lui Hristos au refuzat să primească lumina din ceruri și asemenea iudeilor din vechime, n- au cunoscut timpul cercetării lor (Luca 19, 44). Din cauza mândriei și necredinței lor, 200
- Page 159 and 160: Ca membri ai ordinului lor, aveau u
- Page 161 and 162: Capitolul 13 — În Ţările de Jo
- Page 163 and 164: păzească.” (Wylie, b.18, cap.6)
- Page 165 and 166: autoritate atunci când sunt în co
- Page 167 and 168: doctor catolic, intrând într-o di
- Page 169 and 170: dat un avânt nou mișcării. Condu
- Page 171 and 172: Metoda harului, au arătat multor m
- Page 173 and 174: Dumnezeu o lucrează în inima cred
- Page 175 and 176: ele m-a lovit în piept cu toată p
- Page 177 and 178: Ca răspuns la pretențiile că la
- Page 179 and 180: Capitolul 15 — Revoluția Francez
- Page 181 and 182: ușurință Legea lui Dumnezeu. Ele
- Page 183 and 184: urmăriți de ostași și târâți
- Page 185 and 186: tăcut; nu îndrăznești să arunc
- Page 187 and 188: conștiinciozitatea legile țării
- Page 189 and 190: totul neînstare să se conducă si
- Page 191 and 192: trupelor iacobine (vezi notele supl
- Page 193 and 194: întemeiată Societatea Biblică Am
- Page 195 and 196: petrecuseră viața lucrând pămâ
- Page 197 and 198: autoritatea pot hotărî”, spunea
- Page 199 and 200: slujbă în guvernarea civilă, a d
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209: Această solie este declarată a fi
- Page 213 and 214: Capitolul 18 — Reforma în Americ
- Page 215 and 216: decât pe măsura înțelegerii pas
- Page 217 and 218: ai potopului (Geneza 6, 3); cele ș
- Page 219 and 220: Decretul căutat se găsea în capi
- Page 221 and 222: „El va încheia un legământ tra
- Page 223 and 224: se întoarcă de la calea lui, și
- Page 225 and 226: simultan, cu iuțeala fulgerului, s
- Page 227 and 228: subiect de o așa măreție copleș
- Page 229 and 230: Vestea revenirii lui Hristos ar tre
- Page 231 and 232: Capitolul 19 — Lumină prin Întu
- Page 233 and 234: plin de putere”. Inimile ascultă
- Page 235 and 236: După învierea Sa, Isus S-a arăta
- Page 237 and 238: solie îngerească din Apocalipsa 1
- Page 239 and 240: Capitolul 20 — O Mare Redeş Tept
- Page 241 and 242: fără bani, a trebuit să-și croi
- Page 243 and 244: dintre ultimele sale călătorii sp
- Page 245 and 246: primejdiilor din ultimii ani. Nu pu
- Page 247 and 248: vestind solia celei de a doua venir
- Page 249 and 250: părăsit pentru ultima oară Templ
- Page 251 and 252: încercare inimile acelora care mă
- Page 253 and 254: La o adunare a prezbiterilor din Ph
- Page 255 and 256: îndepărtate; crezurile care erau
- Page 257 and 258: Despre Babilon se spune că este
- Page 259 and 260: nu te îndoi că mulți vor aplauda
ogați și nobili, filozofi ai Orientului. Cercetători ai naturii, magii Îl văzuseră pe Dumnezeu<br />
în lucrarea mâinilor Sale. Din Scripturile evreilor, ei înțeleseseră că o stea se va ridica din<br />
Iacov și cu o dorință sinceră așteptau venirea Sa, care urma să fie nu numai „mângâierea lui<br />
Israel”, ci și o „Lumină care să lumineze Neamurile” și „pentru mântuire până la marginile<br />
pământului” (Luca 2, 25.32; Faptele Apostolilor 13, 47). Ei erau cercetători după lumină și<br />
lumina de la tronul lui Dumnezeu iluminase calea pentru picioarele lor. În timp ce preoții și<br />
rabinii din Ierusalim, păzitorii rânduiți și exponenții adevărului, erau învăluiți în întuneric,<br />
steaua trimisă de Cer i-a condus pe acești străini dintre neamuri la locul nașterii Regelui nou<br />
născut.<br />
<strong>Pentru</strong> „aceia care-L caută”, Hristos „va veni pentru a doua oară fără păcat spre<br />
mântuire”. (Evrei 9, 28). Asemenea veștilor despre nașterea Mântuitorului, solia celei de a<br />
doua veniri n-a fost încredințată conducătorilor religioși ai poporului. Ei nu păstraseră<br />
legătura cu Dumnezeu și respinseseră lumina din cer; de aceea ei n-au fost în numărul<br />
descris de apostolul Pavel: „Dar voi fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să<br />
vă prindă ca un hoț. Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici<br />
ai întunericului”. (1 Tesaloniceni 5, 4.5.)<br />
Străjerii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să prindă vestea venirii<br />
Mântuitorului, primii care să-și înalțe glasul spre a vesti apropierea Sa, primii care să-i<br />
avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Dar ei se simțeau bine, visând<br />
pace și siguranță, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Isus a văzut biserica Sa<br />
asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretenții, dar fără rodul<br />
prețios. Îra o păzire îngâmfată a formelor religiei, în timp ce lipsea spiritul adevăratei<br />
umilințe, al pocăinței și credinței — singurul care putea oferi lui Dumnezeu o slujire pe care<br />
să o primească. În locul darurilor Duhului, se manifestau mândria, formalismul, slava<br />
deșartă și apăsarea. O biserică apostaziată, care a închis ochii față de semnele timpului.<br />
Dumnezeu nu i-a părăsit și nici n-a lăsat credincioșia Sa să slăbească, dar ei s-au depărtat de<br />
El și s-au despărțit de dragostea Lui. <strong>Pentru</strong> că ei au refuzat să aducă la îndeplinire<br />
condițiile, făgăduințele Sale nu s-au împlinit față de ei.<br />
Aceasta este urmarea sigură a neglijării de a aprecia și folosi lumina și privilegiile pe care le<br />
revarsă Dumnezeu. Dacă biserica nu va urma providența pe care El o arată, primind orice<br />
rază de lumină și îndeplinind orice datorie cunoscută, religia va degenera în mod inevitabil<br />
în păzirea unor forme, iar spiritul unei evlavii vitale va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat<br />
de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său faptele credinței și o<br />
ascultare corespunzătoare cu binecuvântările și privilegiile acordate. Ascultarea cere un<br />
sacrificiu și implică o cruce; și pentru motivul acesta, mulți dintre cei care se pretind urmași<br />
ai lui Hristos au refuzat să primească lumina din ceruri și asemenea iudeilor din vechime, n-<br />
au cunoscut timpul cercetării lor (Luca 19, 44). Din cauza mândriei și necredinței lor,<br />
200