Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
mai apăsător. Timp de veacuri, lăcomia și imoralitatea nobilimii au dus la exploatarea nemiloasă a țăranului. Cel bogat nedreptățea pe cel sărac, iar săracul îl ura pe bogat. În multe provincii proprietățile erau deținute de nobilime, iar clasele muncitoare lucrau pământul în arendă; acestea erau la discreția stăpânilor lor și erau obligate să se supună pretențiilor lor exagerate. Povara susținerii atât a statului, cât și a bisericii cădea asupra claselor mijlocii și de jos, care erau greu apăsate de către autoritățile civile și de cler. „Bunul plac al nobililor era considerat ca lege supremă; fermierii și țăranii puteau muri de foame, căci asupritorilor nu le păsa de acest lucru. Poporul era silit ca la orice mișcare să țină seama de interesul exclusiv al stăpânilor. Viața muncitorilor agricoli era o viață de muncă neîncetată și de mizerie gravă; plângerile lor, dacă ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreț crunt. Tribunalele țineau seama totdeauna de plângerile unui nobil împotriva unui țăran, mita era primită de judecători și cel mai mic capriciu al aristocrației avea putere de lege, în virtutea acestui sistem de corupție generală. Din impozitele stoarse de la populație de către cei puternici, pe de o parte, și de către cler, pe de alta, nici jumătate nu intra în trezoreria regală sau episcopală, ci era risipit în practici imorale. Iar oamenii care îi sărăceau în felul acesta pe semenii lor erau scutiți de impozite și îndreptățiți prin lege sau uzanță la toate slujbele statului. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni și pentru plăcerile lor milioane de oameni erau condamnați la o viață de deznădejde și degradare” (vezi notele suplimentare). Curtea regală se dedase luxului și imoralității. Exista prea puțină încredere între popor și conducători. Neîncrederea era amprenta care se vedea pe toate măsurile conducerii, care erau privite ca fiind amăgitoare și egoiste. Cu peste o jumătate de secol înainte de timpul Revoluției, tronul a fost ocupat de Ludovic al XV-lea care, chiar și în acele vremuri grele, s- a caracterizat ca fiind un monarh nepăsător, lipsit de seriozitate și senzual. Cu o aristocrație depravată și crudă și cu o clasă de jos ignorantă și sărăcită, cu statul înglodat în datorii, iar poporul exasperat, nu era necesar un ochi de profet pentru a prevedea un deznodământ teribil și iminent. Față de avertismentele sfătuitorilor lui, regele obișnuia să răspundă: „Încercați să faceți ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu; după ce voi muri poate veni orice”. Zadarnic se insista asupra nevoii unei reforme. Vedea relele, dar nu avea nici curajul și nici puterea pentru a le face față. Nenorocirea care amenința Franța era descrisă foarte bine în răspunsul lui nepăsător și egoist: „După mine potopul!” Exploatând gelozia regilor și a claselor conducătoare, Roma i-a influențat să-i țină pe oameni în sclavie, bine știind că în felul acesta statul va fi slăbit și nădăjduind că pe calea aceasta îi va înlănțui atât pe conducători, cât și poporul în robia ei. Cu o politică clarvăzătoare, ea și-a dat seama că pentru a-i înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătușate sufletele lor; că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferința fizică, ce rezulta din procedeele ei, era degradarea morală. Lipsit de Biblie și lăsat pradă învățăturilor fanatismului și egoismului, poporul era încătușat în ignoranță și superstiție, cufundat în viciu, încât era cu 177
totul neînstare să se conducă singur. Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul deosebit de ceea ce plănuise Roma. În loc să țină masele în supunere oarbă față de dogmele ei, lucrarea ei a avut ca efect transformarea lor în necredincioși și revoluționari. Ei au ajuns să disprețuiască romanismul și pe preoți. Priveau clerul ca fiind părtaș la apăsarea lor. Singurul dumnezeu pe care-l recunoscuseră era zeul Romei, iar învățătura lui era singura lor religie. Ei priveau lăcomia și cruzimea Romei ca fiind rodul natural al Bibliei, și ca atare nu doreau să aibă parte de ea. Roma reprezentase greșit caracterul lui Dumnezeu și pervertise cererile Sale, iar acum oamenii lepădau atât Biblia, cât și pe Autorul ei. Ea ceruse o credință oarbă în dogmele ei, sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarășii lui au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu cu totul și au răspândit pretutindeni otrava necredinței. Roma îi ținuse pe oameni la pământ, sub călcâiul ei de fier; iar acum masele, degradate și brutalizate în repulsia lor față de tirania ei, au dat la o parte orice restricție. Înfuriați de strălucirea necinstită căreia îi dăduseră atâta vreme închinare, au respins atât adevărul, cât și rătăcirea; și confundând libertatea cu destrăbălarea, robii viciului triumfau în libertatea lor închipuită. La începutul Revoluției, printr-o concesie a regelui, poporului i-a fost acordată o reprezentare mai numeroasă decât a nobililor împreună cu clerul. În felul acesta balanța puterii era în mâinile lor; dar nu erau pregătiți să o folosească nici cu înțelepciune și nici cu moderație. În graba de a îndrepta relele din cauza cărora suferiseră, s-au hotărât să-și asume refacerea societății. Un popor înrăit din cauza suferinței, a cărui minte era plină de mânie și de amintirile vechilor nedreptăți, s-a hotărât să pună capăt stării de mizerie care ajunsese de nesuportat și să se răzbune pe aceia pe care-i socotea ca autori ai suferințelor lui. Cei năpăstuiți și-au însușit lecția pe care o învățaseră sub tiranie și au devenit opresorii celor care i-au asuprit. Nefericita Franță culegea în sânge secerișul pe care-l semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei față de puterea stăpânitoare a Romei. Chiar acolo unde Franța, sub influența romanismului, înălțase primul rug la începutul Reformei, acolo, revoluția a pus prima ghilotină. Și chiar în locul în care primii martiri ai credinței protestante fuseseră arși în secolul al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în secolul al XVIII-lea. Respingând Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franța a deschis ușa pentru necredință și ruină. Când restricțiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să țină în frâu valurile puternice ale patimii omenești; iar națiunea s-a prăbușit în revoltă și anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub numele de Domnia Terorii. Pacea și fericirea au fost alungate din căminele și din inimile oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranță. Acela care învingea astăzi era suspectat și condamnat mâine. Violența și desfrâul nu mai cunoșteau margini. 178
- Page 137 and 138: Unul dintre delegați spunea: „Va
- Page 139 and 140: protestanților din Speier: „Cel
- Page 141 and 142: Doar câțiva ani trecuseră de câ
- Page 143 and 144: zis: „Iată că pun în Sion o pi
- Page 145 and 146: În anul 1512, înainte ca Luther s
- Page 147 and 148: încoronat aceste virtuți tratând
- Page 149 and 150: ațintindu-ne privirea către viaț
- Page 151 and 152: Peste câteva luni se afla iarăși
- Page 153 and 154: trezit mânia acestuia. Câteva mom
- Page 155 and 156: nici haina de domnitor. Cu capul de
- Page 157 and 158: sat, din oraș în oraș, el mergea
- Page 159 and 160: Ca membri ai ordinului lor, aveau u
- Page 161 and 162: Capitolul 13 — În Ţările de Jo
- Page 163 and 164: păzească.” (Wylie, b.18, cap.6)
- Page 165 and 166: autoritate atunci când sunt în co
- Page 167 and 168: doctor catolic, intrând într-o di
- Page 169 and 170: dat un avânt nou mișcării. Condu
- Page 171 and 172: Metoda harului, au arătat multor m
- Page 173 and 174: Dumnezeu o lucrează în inima cred
- Page 175 and 176: ele m-a lovit în piept cu toată p
- Page 177 and 178: Ca răspuns la pretențiile că la
- Page 179 and 180: Capitolul 15 — Revoluția Francez
- Page 181 and 182: ușurință Legea lui Dumnezeu. Ele
- Page 183 and 184: urmăriți de ostași și târâți
- Page 185 and 186: tăcut; nu îndrăznești să arunc
- Page 187: conștiinciozitatea legile țării
- Page 191 and 192: trupelor iacobine (vezi notele supl
- Page 193 and 194: întemeiată Societatea Biblică Am
- Page 195 and 196: petrecuseră viața lucrând pămâ
- Page 197 and 198: autoritatea pot hotărî”, spunea
- Page 199 and 200: slujbă în guvernarea civilă, a d
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209 and 210: Această solie este declarată a fi
- Page 211 and 212: ogați și nobili, filozofi ai Orie
- Page 213 and 214: Capitolul 18 — Reforma în Americ
- Page 215 and 216: decât pe măsura înțelegerii pas
- Page 217 and 218: ai potopului (Geneza 6, 3); cele ș
- Page 219 and 220: Decretul căutat se găsea în capi
- Page 221 and 222: „El va încheia un legământ tra
- Page 223 and 224: se întoarcă de la calea lui, și
- Page 225 and 226: simultan, cu iuțeala fulgerului, s
- Page 227 and 228: subiect de o așa măreție copleș
- Page 229 and 230: Vestea revenirii lui Hristos ar tre
- Page 231 and 232: Capitolul 19 — Lumină prin Întu
- Page 233 and 234: plin de putere”. Inimile ascultă
- Page 235 and 236: După învierea Sa, Isus S-a arăta
- Page 237 and 238: solie îngerească din Apocalipsa 1
totul neînstare să se conducă singur. Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul<br />
deosebit de ceea ce plănuise Roma. În loc să țină masele în supunere oarbă față de dogmele<br />
ei, lucrarea ei a avut ca efect transformarea lor în necredincioși și revoluționari. Ei au ajuns<br />
să disprețuiască romanismul și pe preoți. Priveau clerul ca fiind părtaș la apăsarea lor.<br />
Singurul dumnezeu pe care-l recunoscuseră era zeul Romei, iar învățătura lui era singura lor<br />
religie. Ei priveau lăcomia și cruzimea Romei ca fiind rodul natural al Bibliei, și ca atare nu<br />
doreau să aibă parte de ea.<br />
Roma reprezentase greșit caracterul lui Dumnezeu și pervertise cererile Sale, iar acum<br />
oamenii lepădau atât Biblia, cât și pe Autorul ei. Ea ceruse o credință oarbă în dogmele ei,<br />
sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarășii lui au<br />
lepădat Cuvântul lui Dumnezeu cu totul și au răspândit pretutindeni otrava necredinței.<br />
Roma îi ținuse pe oameni la pământ, sub călcâiul ei de fier; iar acum masele, degradate și<br />
brutalizate în repulsia lor față de tirania ei, au dat la o parte orice restricție. Înfuriați de<br />
strălucirea necinstită căreia îi dăduseră atâta vreme închinare, au respins atât adevărul, cât și<br />
rătăcirea; și confundând libertatea cu destrăbălarea, robii viciului triumfau în libertatea lor<br />
închipuită.<br />
La începutul Revoluției, printr-o concesie a regelui, poporului i-a fost acordată o<br />
reprezentare mai numeroasă decât a nobililor împreună cu clerul. În felul acesta balanța<br />
puterii era în mâinile lor; dar nu erau pregătiți să o folosească nici cu înțelepciune și nici cu<br />
moderație. În graba de a îndrepta relele din cauza cărora suferiseră, s-au hotărât să-și asume<br />
refacerea societății. Un popor înrăit din cauza suferinței, a cărui minte era plină de mânie și<br />
de amintirile vechilor nedreptăți, s-a hotărât să pună capăt stării de mizerie care ajunsese de<br />
nesuportat și să se răzbune pe aceia pe care-i socotea ca autori ai suferințelor lui. Cei<br />
năpăstuiți și-au însușit lecția pe care o învățaseră sub tiranie și au devenit opresorii celor<br />
care i-au asuprit.<br />
Nefericita Franță culegea în sânge secerișul pe care-l semănase. Teribile au fost urmările<br />
supunerii ei față de puterea stăpânitoare a Romei. Chiar acolo unde Franța, sub influența<br />
romanismului, înălțase primul rug la începutul Reformei, acolo, revoluția a pus prima<br />
ghilotină. Și chiar în locul în care primii martiri ai credinței protestante fuseseră arși în<br />
secolul al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în secolul al XVIII-lea. Respingând<br />
Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franța a deschis ușa pentru necredință și ruină. Când<br />
restricțiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să<br />
țină în frâu valurile puternice ale patimii omenești; iar națiunea s-a prăbușit în revoltă și<br />
anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub<br />
numele de Domnia Terorii. Pacea și fericirea au fost alungate din căminele și din inimile<br />
oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranță. Acela care învingea astăzi era suspectat și<br />
condamnat mâine. Violența și desfrâul nu mai cunoșteau margini.<br />
178
Change language