Pentru a Termina Cursa_

mai apăsător. Timp de veacuri, lăcomia și imoralitatea nobilimii au dus la exploatarea
nemiloasă a țăranului. Cel bogat nedreptățea pe cel sărac, iar săracul îl ura pe bogat.
În multe provincii proprietățile erau deținute de nobilime, iar clasele muncitoare lucrau
pământul în arendă; acestea erau la discreția stăpânilor lor și erau obligate să se supună
pretențiilor lor exagerate. Povara susținerii atât a statului, cât și a bisericii cădea asupra
claselor mijlocii și de jos, care erau greu apăsate de către autoritățile civile și de cler. „Bunul
plac al nobililor era considerat ca lege supremă; fermierii și țăranii puteau muri de foame,
căci asupritorilor nu le păsa de acest lucru. Poporul era silit ca la orice mișcare să țină seama
de interesul exclusiv al stăpânilor. Viața muncitorilor agricoli era o viață de muncă
neîncetată și de mizerie gravă; plângerile lor, dacă ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu
dispreț crunt. Tribunalele țineau seama totdeauna de plângerile unui nobil împotriva unui
țăran, mita era primită de judecători și cel mai mic capriciu al aristocrației avea putere de
lege, în virtutea acestui sistem de corupție generală. Din impozitele stoarse de la populație
de către cei puternici, pe de o parte, și de către cler, pe de alta, nici jumătate nu intra în
trezoreria regală sau episcopală, ci era risipit în practici imorale. Iar oamenii care îi sărăceau
în felul acesta pe semenii lor erau scutiți de impozite și îndreptățiți prin lege sau uzanță la
toate slujbele statului. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni și
pentru plăcerile lor milioane de oameni erau condamnați la o viață de deznădejde și
degradare” (vezi notele suplimentare).
Curtea regală se dedase luxului și imoralității. Exista prea puțină încredere între popor și
conducători. Neîncrederea era amprenta care se vedea pe toate măsurile conducerii, care
erau privite ca fiind amăgitoare și egoiste. Cu peste o jumătate de secol înainte de timpul
Revoluției, tronul a fost ocupat de Ludovic al XV-lea care, chiar și în acele vremuri grele, s-
a caracterizat ca fiind un monarh nepăsător, lipsit de seriozitate și senzual. Cu o aristocrație
depravată și crudă și cu o clasă de jos ignorantă și sărăcită, cu statul înglodat în datorii, iar
poporul exasperat, nu era necesar un ochi de profet pentru a prevedea un deznodământ
teribil și iminent. Față de avertismentele sfătuitorilor lui, regele obișnuia să răspundă:
„Încercați să faceți ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu; după ce voi muri poate veni orice”.
Zadarnic se insista asupra nevoii unei reforme. Vedea relele, dar nu avea nici curajul și nici
puterea pentru a le face față. Nenorocirea care amenința Franța era descrisă foarte bine în
răspunsul lui nepăsător și egoist: „După mine potopul!”
Exploatând gelozia regilor și a claselor conducătoare, Roma i-a influențat să-i țină pe
oameni în sclavie, bine știind că în felul acesta statul va fi slăbit și nădăjduind că pe calea
aceasta îi va înlănțui atât pe conducători, cât și poporul în robia ei. Cu o politică
clarvăzătoare, ea și-a dat seama că pentru a-i înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătușate
sufletele lor; că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea
libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferința fizică, ce rezulta din procedeele ei,
era degradarea morală. Lipsit de Biblie și lăsat pradă învățăturilor fanatismului și
egoismului, poporul era încătușat în ignoranță și superstiție, cufundat în viciu, încât era cu
177