Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
Dumnezeu și Sf. Ludovic.»” (Henry White, The Massacre of Sf. Bartholomew, cap.14, p.<br />
34)<br />
Același spirit care a inspirat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu a condus și scenele<br />
Revoluției. Isus Hristos a fost declarat înșelător și strigătul unanim al necredincioșilor<br />
francezi era: „Să zdrobim infamul”, adică pe Hristos. Batjocurile cele mai înjositoare<br />
împotriva Cerului și nelegiuirea dezgustătoare mergeau mână în mână, iar oamenii cei mai<br />
josnici, monștrii cei mai dedați cruzimii și viciului, erau cei mai înălțați. În toate acestea<br />
omagiul suprem era dat lui Satana; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a<br />
curăției și iubirii neegoiste, era răstignit.<br />
„Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.” Puterea<br />
ateistă care a condus Franța în timpul Revoluției și domniei terorii a declarat un așa război<br />
împotriva lui Dumnezeu și a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată.<br />
Închinarea la Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Națională. Bibliile au fost adunate și<br />
arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreț. Legea lui Dumnezeu a fost călcată<br />
în picioare. Instituțiile Bibliei au fost desființate. Ziua de odihnă săptămânală a fost<br />
îndepărtată și în locul ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei și veseliei. Botezul și Cina<br />
Domnului au fost interzise. Iar anunțurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare<br />
declarau că moartea este un somn veșnic.<br />
Teama de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înțelepciunii, ci începutul<br />
nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertății și al patriei.<br />
„Episcopului constituțional al Parisului i-a fost încredințat să joace rolul principal în cea mai<br />
nereușită și scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naționale.... El<br />
a apărut îmbrăcat în veșmintele preoțești, pentru a declara înaintea convenției că religia pe<br />
care o predicase atâția ani era din toate punctele de vedere o invenție a preoților, care nu<br />
avea temelie nici în istorie și nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni și clari<br />
existența Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, și s-a dedicat pentru viitor adorării<br />
libertății, egalității, virtuții și moralității. Apoi a depus pe masă insignele episcopale și a<br />
primit îmbrățișarea frățească din partea președintelui convenției. Câțiva preoți renegați au<br />
urmat exemplul acestui prelat.” (Scott, vol. I, Pagina. 17)<br />
„Și locuitorii pământului se vor bucura de ei, și se vor veseli; și își vor trimite daruri unul<br />
altuia; pentru că cei doi prooroci îi chinuiseră pe locuitorii pământului”. Franța cea<br />
necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu.<br />
Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerințele și<br />
restricțiile Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii Îl sfidau pe față pe Regele<br />
cerului. Ca și păcătoșii din vechime, ei strigau: „Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea<br />
să cunoască Cel Preaînalt”. (Psalmii 73, 11)<br />
Cu o îndrăzneală hulitoare, peste putință de a fi crezută, unul dintre preoții noii ordini<br />
spunea: „Dumnezeule, dacă exiști, răzbună-Ți numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi<br />
173
Change language