Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
Metoda harului, au arătat multor mii cum să-și predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter<br />
— Păstorul reformat — s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru mulți care doreau o<br />
reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar Odihna veșnică a sfinților și-a făcut lucrarea,<br />
conducând sufletele către „odihna” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.<br />
O sută de ani mai târziu, într-un timp de mare întuneric spiritual, Whitefield și frații<br />
Wesley au apărut ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii<br />
oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai<br />
deosebea de păgânism. O religie a naturii era studiul preferat al clerului și alcătuia o mare<br />
parte din teologia lor. Clasele mai înalte își băteau joc de evlavie și se mândreau a fi mai<br />
presus decât ceea ce numeau ei fanatism. Clasele de jos zăceau în ignoranță și josnicie, fiind<br />
dedate viciului, în timp ce biserica nu avea curajul și nici credința să mai susțină cauza<br />
discreditată a adevărului.<br />
Marea învățătură a îndreptățirii prin credință, atât de lămurit predicată de Luther, fusese<br />
aproape cu totul pierdută din vedere și înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea<br />
se poate obține prin faptele bune ale omului. Whitefield și frații Wesley, care erau membri<br />
ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învățați că<br />
acesta se putea asigura printr-o viață virtuoasă și prin păzirea rânduielilor religioase. Când<br />
Charles Wesley s-a îmbolnăvit odată și presimțea că i se apropie sfârșitul, a fost întrebat pe<br />
ce se întemeia nădejdea sa de viață veșnică. Răspunsul lui a fost: „Am făcut tot ce am putut<br />
pentru a-L sluji pe Dumnezeu”. Când a văzut că prietenul care-i pusese întrebarea nu era<br />
mulțumit cu răspunsul, Wesley gândea: „Cum adică, nu sunt oare eforturile mele un motiv<br />
suficient pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească străduințele, n-am nimic altceva în care<br />
să mă încred”. (John Whitehead, Life of the Rev. Charles Wesley, p. 102). Atât de dens era<br />
întunericul care cuprinsese biserica, ascunzând învățătura cu privire la ispășire, jefuindu-L<br />
pe Hristos de slava Lui și abătând mințile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire<br />
— sângele Răscumpărătorului răstignit.<br />
Wesley și prietenii lui au fost conduși să înțeleagă că religia adevărată își are locul în<br />
inimă și că Legea lui Dumnezeu acționează atât asupra cugetelor, cât și asupra cuvintelor și<br />
faptelor. Convinși de nevoia sfințeniei inimii, ca și de a corectitudinii conduitei exterioare,<br />
ei au pornit stăruitor spre o viață nouă. Prin eforturile cele mai stăruitoare, cu rugăciune, ei<br />
au încercat să-și supună inima firească. Ei trăiau o viață de renunțare de sine, de binefaceri<br />
și umilință, luând cu mare strictețe și exactitate orice măsură pe care o socoteau că-i va ajuta<br />
să realizeze ceea ce doreau foarte mult — acea sfințenie care putea asigura favoarea lui<br />
Dumnezeu. Dar n-au câștigat ceea ce au sperat. Zadarnice au fost încercările lor de a se<br />
elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeași luptă pe care<br />
Luther o dusese în chilia din Erfurt. Aceeași problemă care-i chinuise sufletul. „Cum poate<br />
fi un om drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9, 2)<br />
160
Change language