Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
erau bărbați de cultură și majoritatea dintre ei fuseseră apreciați pentru zelul sau credincioșia lor în cercurile romaniștilor. Împotrivirea lor față de papalitate a fost urmarea cunoașterii rătăcirilor „Sfântului Scaun”. Această cunoaștere a tainelor Babilonului a dat o mai mare putere mărturiei lor împotriva lui. „V-aș pune o întrebare ciudată”, spunea Latimer. „Știți voi care este cel mai zelos episcop și prelat din toată Anglia?... Vă văd ascultând și așteptând să-i pronunț numele, dar vă voi răspunde: este Satana! El nu lipsește niciodată din dioceza lui; căutați-l oricând doriți și el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veți găsi niciodată lenevind, vă garantez.... Acolo unde locuiește diavolul, afară cu cărțile și sus cu lumânările. La o parte cu Biblia și sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei și sus cu lumina candelelor, da, chiar și la miezul zilei; ... jos cu crucea lui Hristos și sus cu milosteniile pentru purgatoriu; ... la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci și neputincioși, sus cu împodobirea icoanelor și cu decorarea măreață a lemnelor și a pietrelor; sus cu tradițiile și legile oamenilor, jos cu tradițiile lui Dumnezeu și cu preasfântul Său Cuvânt.... O, dacă prelații noștri ar fi tot atât de stăruitori în a semăna grâul adevăratei învățături precum este Satana să semene neghina și buruienele.” (Idem, Sermon of the Plough) Marele principiu apărat de acești reformatori — același care fusese susținut de către valdenzi, de Wycliffe, de Jan Huss, de Luther, de Zwingli și de către toți aceia care s-au unit cu ei — era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credință și viață. Ei respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinților bisericești și regilor de a stăpâni conștiința în materie de religie. Biblia era autoritatea lor și prin învățătura sa ei probau toate doctrinele și toate pretențiile. Credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său i-a susținut pe acești oameni sfinți atunci când își dădeau viața pe rug. „Fiți curajoși”, strigă Latimer către tovarășii lui de rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, „prin harul lui Dumnezeu noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care nu va putea fi stinsă niciodată”. (Works of Hugh Latimer, vo.I, p. 13) În Scoția, semințele adevărului răspândite de Columba și de către colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoția și-au păstrat libertatea. În secolul al XII-lea însă, papalitatea își pusese piciorul aici și în nici o altă țară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc. Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuși, aici străluceau niște raze de lumină care străpungeau întunericul și dădeau făgăduința zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu Biblia și cu învățăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoștințele Evangheliei și fiecare țară și-a avut martorii și martirii ei. La începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther și după aceea Noul Testament al lui Tyndale. Neluați în seamă de ierarhia papală, acești soli au străbătut pe tăcute munții și văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoția și anulând lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire. Apoi, sângele martirilor a 157
dat un avânt nou mișcării. Conducătorii papistași, care s-au trezit deodată în fața primejdiei ce amenința cauza lor, i-au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili și mai onorați fii ai Scoției. Dar procedând astfel, ei n-au făcut decât să înalțe un amvon de la care cuvintele acestor martori gata să moară puteau fi auzite în toată țara, determinând totodată poporul să scuture cătușele Romei. Hamilton și Wishart, prinți atât prin origine, cât și în caracter, o dată cu un număr mare de discipoli umili, și-au dat viața pe rug. Dar din flăcările lui Wishart a ieșit cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, unul care sub conducerea lui Dumnezeu urma să sune clopotul de moarte al papalității în Scoția. John Knox s-a îndepărtat de tradițiile și de misticismul bisericii, pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu; și învățăturile lui Wishart i-au întărit hotărârea de a părăsi legătura cu Roma, ca să se unească cu reformatorii persecutați. Îndemnat de tovarășii lui să preia slujba de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă în fața acestei răspunderi și numai după zile întregi de reculegere și luptă chinuitoare cu sine a consimțit la aceasta. Dar, după ce a acceptat poziția, a pornit înainte cu o hotărâre nestrămutată și un curaj neînfricat, pe care l-a avut tot timpul vieții lui. Acest reformator cu inima sinceră nu se temea de fața omului. Flăcările martiriului care ardeau în jurul lui nu făceau decât să-i aprindă zelul cu o și mai mare ardoare. Securea tiranului era ținută amenințător deasupra capului său, dar el nu a cedat, dând lovituri puternice în dreapta și în stânga pentru a dărâma idolatria. Atunci când a fost adus în fața reginei Scoției, în a cărei prezență zelul multor conducători ai protestantismului slăbea, John Knox a dat o mărturie categorică în favoarea adevărului. El nu putea fi câștigat prin măguliri și nu se clătina în fața amenințărilor. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învățase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, și în felul acesta călca porunca lui Dumnezeu care poruncise supușilor să asculte de suveranii lor. Dar Knox a răspuns categoric: „Deoarece religia adevărată nu și-a primit puterea și autoritatea originară de la prinții lumii, ci numai de la Dumnezeul cel Veșnic, nici supușii lor nu sunt legați să-și modeleze religia după poftele prinților lor. Căci adesea se întâmplă că prinții sunt mai ignoranți decât toți ceilalți în ce privește religia adevărată a lui Dumnezeu.... Dacă toată sămânța lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon, ai cărui supuși erau, vă rog, doamnă, ce religie ar fi fost pe lume? Sau dacă toți oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraților Romei, ce religie ar fi fost pe fața pământului?... Așa că, doamnă, vă dați seama că supușii nu sunt legați de religia prinților lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei.” Atunci Maria a spus: „Voi interpretați Scripturile într-un fel, iar ei (învățătorii romanocatolici) o interpretează altfel; pe cine să cred, și cine să fie judecător?” „Să-L credeți pe Dumnezeu care vorbește lămurit în Cuvântul Său”, a răspuns reformatorul; „și mai mult decât spune Cuvântul, să nu credeți nici pe unii, nici pe ceilalți. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit; și dacă apare vreo nelămurire în vreun loc, Duhul 158
- Page 117 and 118: Capitolul 9 — Reformatorul Elveț
- Page 119 and 120: scolastică. În cele din urmă am
- Page 121 and 122: Curând s-a trezit un viu interes p
- Page 123 and 124: Atât de mare era interesul în fav
- Page 125 and 126: nemăsurată nu l-au părăsit delo
- Page 127 and 128: Unul dintre acești profeți pretin
- Page 129 and 130: acționăm. Să predicăm; restul a
- Page 131 and 132: ori mustrarea și dezaprobarea sunt
- Page 133 and 134: orice adunare, îi atacau cu atâta
- Page 135 and 136: lutheranii, căci turcii țin zilel
- Page 137 and 138: Unul dintre delegați spunea: „Va
- Page 139 and 140: protestanților din Speier: „Cel
- Page 141 and 142: Doar câțiva ani trecuseră de câ
- Page 143 and 144: zis: „Iată că pun în Sion o pi
- Page 145 and 146: În anul 1512, înainte ca Luther s
- Page 147 and 148: încoronat aceste virtuți tratând
- Page 149 and 150: ațintindu-ne privirea către viaț
- Page 151 and 152: Peste câteva luni se afla iarăși
- Page 153 and 154: trezit mânia acestuia. Câteva mom
- Page 155 and 156: nici haina de domnitor. Cu capul de
- Page 157 and 158: sat, din oraș în oraș, el mergea
- Page 159 and 160: Ca membri ai ordinului lor, aveau u
- Page 161 and 162: Capitolul 13 — În Ţările de Jo
- Page 163 and 164: păzească.” (Wylie, b.18, cap.6)
- Page 165 and 166: autoritate atunci când sunt în co
- Page 167: doctor catolic, intrând într-o di
- Page 171 and 172: Metoda harului, au arătat multor m
- Page 173 and 174: Dumnezeu o lucrează în inima cred
- Page 175 and 176: ele m-a lovit în piept cu toată p
- Page 177 and 178: Ca răspuns la pretențiile că la
- Page 179 and 180: Capitolul 15 — Revoluția Francez
- Page 181 and 182: ușurință Legea lui Dumnezeu. Ele
- Page 183 and 184: urmăriți de ostași și târâți
- Page 185 and 186: tăcut; nu îndrăznești să arunc
- Page 187 and 188: conștiinciozitatea legile țării
- Page 189 and 190: totul neînstare să se conducă si
- Page 191 and 192: trupelor iacobine (vezi notele supl
- Page 193 and 194: întemeiată Societatea Biblică Am
- Page 195 and 196: petrecuseră viața lucrând pămâ
- Page 197 and 198: autoritatea pot hotărî”, spunea
- Page 199 and 200: slujbă în guvernarea civilă, a d
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209 and 210: Această solie este declarată a fi
- Page 211 and 212: ogați și nobili, filozofi ai Orie
- Page 213 and 214: Capitolul 18 — Reforma în Americ
- Page 215 and 216: decât pe măsura înțelegerii pas
- Page 217 and 218: ai potopului (Geneza 6, 3); cele ș
erau bărbați de cultură și majoritatea dintre ei fuseseră apreciați pentru zelul sau credincioșia<br />
lor în cercurile romaniștilor. Împotrivirea lor față de papalitate a fost urmarea cunoașterii<br />
rătăcirilor „Sfântului Scaun”. Această cunoaștere a tainelor Babilonului a dat o mai mare<br />
putere mărturiei lor împotriva lui.<br />
„V-aș pune o întrebare ciudată”, spunea Latimer. „Știți voi care este cel mai zelos<br />
episcop și prelat din toată Anglia?... Vă văd ascultând și așteptând să-i pronunț numele, dar<br />
vă voi răspunde: este Satana! El nu lipsește niciodată din dioceza lui; căutați-l oricând doriți<br />
și el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veți găsi niciodată lenevind, vă<br />
garantez.... Acolo unde locuiește diavolul, afară cu cărțile și sus cu lumânările. La o parte cu<br />
Biblia și sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei și sus cu lumina candelelor, da,<br />
chiar și la miezul zilei; ... jos cu crucea lui Hristos și sus cu milosteniile pentru purgatoriu;<br />
... la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci și neputincioși, sus cu împodobirea<br />
icoanelor și cu decorarea măreață a lemnelor și a pietrelor; sus cu tradițiile și legile<br />
oamenilor, jos cu tradițiile lui Dumnezeu și cu preasfântul Său Cuvânt.... O, dacă prelații<br />
noștri ar fi tot atât de stăruitori în a semăna grâul adevăratei învățături precum este Satana să<br />
semene neghina și buruienele.” (Idem, Sermon of the Plough)<br />
Marele principiu apărat de acești reformatori — același care fusese susținut de către<br />
valdenzi, de Wycliffe, de Jan Huss, de Luther, de Zwingli și de către toți aceia care s-au unit<br />
cu ei — era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credință și viață. Ei<br />
respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinților bisericești și regilor de a stăpâni conștiința<br />
în materie de religie. Biblia era autoritatea lor și prin învățătura sa ei probau toate doctrinele<br />
și toate pretențiile. Credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său i-a susținut pe acești oameni<br />
sfinți atunci când își dădeau viața pe rug. „Fiți curajoși”, strigă Latimer către tovarășii lui de<br />
rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, „prin harul lui Dumnezeu<br />
noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care nu va putea fi stinsă niciodată”. (Works of<br />
Hugh Latimer, vo.I, p. 13)<br />
În Scoția, semințele adevărului răspândite de Columba și de către colaboratorii lui n-au<br />
fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus<br />
Romei, cele din Scoția și-au păstrat libertatea. În secolul al XII-lea însă, papalitatea își<br />
pusese piciorul aici și în nici o altă țară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc.<br />
Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuși, aici străluceau niște raze de lumină care<br />
străpungeau întunericul și dădeau făgăduința zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu<br />
Biblia și cu învățăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoștințele Evangheliei<br />
și fiecare țară și-a avut martorii și martirii ei.<br />
La începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther și după aceea Noul Testament<br />
al lui Tyndale. Neluați în seamă de ierarhia papală, acești soli au străbătut pe tăcute munții și<br />
văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoția și anulând<br />
lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire. Apoi, sângele martirilor a<br />
157