Pentru a Termina Cursa_

erau bărbați de cultură și majoritatea dintre ei fuseseră apreciați pentru zelul sau credincioșia
lor în cercurile romaniștilor. Împotrivirea lor față de papalitate a fost urmarea cunoașterii
rătăcirilor „Sfântului Scaun”. Această cunoaștere a tainelor Babilonului a dat o mai mare
putere mărturiei lor împotriva lui.
„V-aș pune o întrebare ciudată”, spunea Latimer. „Știți voi care este cel mai zelos
episcop și prelat din toată Anglia?... Vă văd ascultând și așteptând să-i pronunț numele, dar
vă voi răspunde: este Satana! El nu lipsește niciodată din dioceza lui; căutați-l oricând doriți
și el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veți găsi niciodată lenevind, vă
garantez.... Acolo unde locuiește diavolul, afară cu cărțile și sus cu lumânările. La o parte cu
Biblia și sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei și sus cu lumina candelelor, da,
chiar și la miezul zilei; ... jos cu crucea lui Hristos și sus cu milosteniile pentru purgatoriu;
... la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci și neputincioși, sus cu împodobirea
icoanelor și cu decorarea măreață a lemnelor și a pietrelor; sus cu tradițiile și legile
oamenilor, jos cu tradițiile lui Dumnezeu și cu preasfântul Său Cuvânt.... O, dacă prelații
noștri ar fi tot atât de stăruitori în a semăna grâul adevăratei învățături precum este Satana să
semene neghina și buruienele.” (Idem, Sermon of the Plough)
Marele principiu apărat de acești reformatori — același care fusese susținut de către
valdenzi, de Wycliffe, de Jan Huss, de Luther, de Zwingli și de către toți aceia care s-au unit
cu ei — era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credință și viață. Ei
respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinților bisericești și regilor de a stăpâni conștiința
în materie de religie. Biblia era autoritatea lor și prin învățătura sa ei probau toate doctrinele
și toate pretențiile. Credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său i-a susținut pe acești oameni
sfinți atunci când își dădeau viața pe rug. „Fiți curajoși”, strigă Latimer către tovarășii lui de
rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, „prin harul lui Dumnezeu
noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care nu va putea fi stinsă niciodată”. (Works of
Hugh Latimer, vo.I, p. 13)
În Scoția, semințele adevărului răspândite de Columba și de către colaboratorii lui n-au
fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus
Romei, cele din Scoția și-au păstrat libertatea. În secolul al XII-lea însă, papalitatea își
pusese piciorul aici și în nici o altă țară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc.
Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuși, aici străluceau niște raze de lumină care
străpungeau întunericul și dădeau făgăduința zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu
Biblia și cu învățăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoștințele Evangheliei
și fiecare țară și-a avut martorii și martirii ei.
La începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther și după aceea Noul Testament
al lui Tyndale. Neluați în seamă de ierarhia papală, acești soli au străbătut pe tăcute munții și
văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoția și anulând
lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire. Apoi, sângele martirilor a
157