Pentru a Termina Cursa_

mânia superiorului care-și pusese mari speranțe în el, ca într-un apărător brav al Romei.
Imediat a fost mutat într-o altă mănăstire și închis într-o celulă, sub o supraveghere aspră.
Spre groaza noilor lui păzitori, câțiva călugări s-au declarat convertiți la protestantism.
Printre gratiile celulei, Tausen transmitea tovarășilor săi cunoștința despre adevăr. Dacă
părinții bisericești danezi ar fi fost iscusiți în planul bisericii de a trata erezia, glasul lui
Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată; dar în loc să-l închidă într-un mormânt, într-o
temniță subterană, l-au dat afară din mănăstire. Acum erau fără putere. Tocmai atunci fusese
dat un edict regal, care oferea protecție învățătorilor noii doctrine. Tausen a început să
predice. Ușile bisericilor i se deschideau, iar oamenii se înghesuiau să-l asculte. Și alții
predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament tradus în limba daneză era pretutindeni
răspândit. Eforturile făcute de papistași de a distruge lucrarea nu făcuseră decât să o extindă
și, în scurtă vreme, Danemarca a primit credința reformată.
Și în Suedia, tineri care au băut din izvorul de la Wittenberg au adus apa vieții
concetățenilor lor. Doi dintre conducătorii reformei suedeze, Olaf și Laurentius Petri, fiii
unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther și a lui Melanchton, iar
adevărurile pe care le învățaseră în felul acesta erau gata să le facă cunoscute și altora.
Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu zelul și cu elocvența lui, în timp ce
Laurentius, asemenea lui Melanchton, era erudit, prevăzător și liniștit. Amândoi erau bărbați
cu o evlavie arzătoare, cu înalte cunoștințe teologice și cu un curaj neclintit în înaintarea
adevărului. Dar opoziția papistașă nu lipsea. Preoții catolici au ațâțat poporul ignorant și
superstițios. Olaf Petri a fost adesea asaltat de mulțime și în mai multe rânduri abia a scăpat
cu viață. Acești reformatori au fost însă simpatizați și ocrotiți de rege.
Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundați în sărăcie și gemeau sub
asuprire. Ei nu cunoșteau Scripturile și, având o religie de forme și ceremonii care nu
aduceau nici o lumină sufletului, se întorceau din nou la credințele superstițioase și la
practicile păgânești ale strămoșilor lor. Națiunea era împărțită în grupe care se luptau între
ele, ale căror hărțuieli continue măreau nenorocirea tuturor. În această situație, regele s-a
hotărât să facă o reformă a statului și a bisericii, salutând cu bucurie aceste ajutoare
pricepute în lupta împotriva Romei.
În prezența monarhului și a conducătorilor Suediei, Olaf Petri, cu o mare iscusință, a
apărat credința reformată împotriva susținerilor Romei. El a declarat că învățăturile
Părinților bisericești trebuiau primite numai atunci când sunt în concordanță cu Scripturile;
că învățăturile esențiale ale credinței sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar și
simplu, încât toți oamenii le pot înțelege. Hristos a spus: „Învățătura Mea, nu este a Mea ci a
Celui ce M-a trimis” (Ioan 7, 16); iar Pavel a declarat că oricine predică o altă Evanghelie
decât aceea pe care a primit-o el, să fie anatema (Galateni 1, 8). „Atunci, cum încearcă alții,
spunea reformatorul, să poruncească dogme după plăcerea lor și să le impună ca lucruri
necesare pentru mântuire?” (Wylie b.10, cap.4). El a arătat că decretele bisericii nu au nici o
153