Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
folos. După un timp, a fost condus la studiul Noului Testament și acesta împreună cu scrierile lui Luther l-au determinat să primească credința reformată. Apoi, la scurt timp a fost martor, într-un sat vecin, la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studieze Biblia cu privire la botezul copiilor. Dar n-a putut găsi nici o dovadă în Scripturi în favoarea lui; a văzut, dimpotrivă, că pocăința și credința sunt peste tot cerute ca o condiție pentru primirea botezului. Menno s-a retras din biserica romano-catolică, consacrându-și viața predicării adevărurilor pe care le primise. Atât în Germania, cât și în Țările de Jos se ivise o grupă de fanatici care susțineau învățături absurde și provocatoare de răscoală, batjocorind ordinea și decența sau recurgând la violență și răzvrătire. Menno a văzut rezultatele grozave la care urmau să ajungă în mod inevitabil aceste mișcări și s-a împotrivit cu putere învățăturilor rătăcite și metodelor sălbatice ale acestor fanatici. Totuși, erau mulți care fuseseră înșelați de către acești fanatici, dar care apoi renunțaseră la învățăturile lor amăgitoare, și mai existau încă mulți urmași ai vechilor creștini, roade ale învățăturilor valdenze. Menno a lucrat cu mare râvnă și succes printre aceste grupe. Timp de 25 de ani a călătorit încoace și încolo împreună cu soția și copiii săi, îndurând greutăți și lipsuri mari, având continuu viața în primejdie. A parcurs Țările de Jos și nordul Germaniei, lucrând îndeosebi printre clasele mai umile, dar exercitând o influență vastă. Cu o elocvență înnăscută, deși avea puțină instruire, era un bărbat cu o integritate fără reproș, cu un spirit umil și un comportament amabil, de o evlavie sinceră și serioasă, exemplificând în viața lui preceptele pe care le predica, fapt care câștiga încrederea oamenilor. Discipolii săi au fost împrăștiați și asupriți. Ei au avut mult de suferit fiind confundați cu fanaticii din Münster. Dar cu toate acestea datorită lucrării lui mulți au fost convertiți. Nicăieri n-au fost primite învățăturile reformate mai mult decât în Țările de Jos. În câteva țări, aderenții lor au suferit cea mai groaznică persecuție. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reforma și i-ar fi adus cu bucurie pe toți adepții ei la rug; dar prinții s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Olanda, unde puterea lui era și mai mare, edictele persecutoare au urmat unul după altul în rapidă succesiune. Citirea Bibliei, ascultarea ei, predicarea sau chiar a vorbi despre ea însemna culpabilitate gravă și moarte pe rug. De asemenea, rugăciunea în ascuns, refuzul închinării în fața unei icoane sau intonarea unui psalm erau fapte care se pedepseau cu moartea. Chiar și aceia care își renegau rătăcirile erau condamnați și, dacă erau bărbați, erau uciși cu sabia, iar dacă erau femei, erau arse de vii. Mii de oameni au pierit sub domnia lui Carol și a lui Filip al II-lea. Odată a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă, acuzată că nu vine la liturghie și se închină acasă în taină. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor, fiul cel mai tânăr a răspuns: „Ne plecăm pe genunchi și ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea și să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă și viața lui fericită, ne rugăm pentru judecătorii noștri, ca Dumnezeu să-i 151
păzească.” (Wylie, b.18, cap.6). La aceste cuvinte, câțiva dintre judecători au fost mișcați profund, cu toate acestea tatăl și unul dintre fii au fost condamnați la rug. Furia prigonitorilor era egalată de credința martirilor. Nu numai bărbații, dar chiar și femeile cele mai delicate și tinerele fete manifestau un curaj neînfrânt. „Soțiile luau atitudine lângă rugul bărbaților lor și, în timp ce ei ardeau, ele șopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja”. „Tinerele intrau de vii în mormânt, ca și când ar fi intrat în camera odihnei pentru noapte; sau mergeau pe eșafod și pe rug îmbrăcate în cele mai bune veșminte, ca și cum ar fi mers la căsătorie.” (Idem, b.18, cap.6) Ca și zilele în care păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creștinilor era o sămânță (vezi Tertullian, Apologia, parag. 50). Persecuția a slujit la creșterea numărului martorilor pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la nebunie de neclintita hotărâre a oamenilor, săvârșea lucrarea lui barbară, dar totul era zadarnic. Abia sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania revoluția a adus în cele din urmă Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu. În munții Piemontului, pe câmpiile Franței și pe țărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost însemnată cu sângele discipolilor ei. Dar în țările din nord ea a găsit o intrare pașnică. Studenții de la Wittenberg, reîntorcându-se la căminele lor, au adus credința reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a contribuit și ea la răspândirea luminii. Oamenii simpli, cutezători, din nord s-au întors de la stricăciunea, pompa și superstițiile Romei, pentru a primi curăția și simplitatea adevărurilor dătătoare de viață ale Bibliei. Tausen, „reformatorul Danemarcei”, era fiul unui țăran. Băiatul a dat de timpuriu dovadă de o inteligență viguroasă; el înseta după instruire; dar nu-i putea fi dată în condițiile modeste în care se găseau părinții lui, așa că a intrat într-o mănăstire. Aici, curăția vieții lui împreună cu stăruința și cu credincioșia sa au câștigat simpatia superiorului său. Și în urma unei examinări, s-a dovedit că poseda talente care promiteau în viitor mari servicii bisericii. S-a luat, deci, hotărârea să i se dea o educație la una din universitățile Germaniei sau în Țările de Jos. Tânărului student i s-a îngăduit să aleagă o școală, punându-se condiția să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie influențat de otrava ereziei. Așa spuneau călugării. Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca și acum, una din fortărețele romanismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în aceeași vreme i-au căzut în mână și scrierile lui Luther. Le-a citit cu uimire și plăcere și a dorit foarte mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-și asume riscul jignirii superiorului său și să piardă susținerea din partea lui. S-a hotărât repede și în scurtă vreme s-a înscris ca student la Wittenberg. Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstire. Nimeni nu l-a bănuit de lutheranism; el nu și-a dezvăluit secretul, ci a încercat, fără să provoace prejudecățile tovarășilor lui, să-i aducă la o credință mai curată și la o viață mai sfântă. A deschis Biblia, le-a explicat înțelesul ei adevărat și, în cele din urmă, le-a predicat pe Hristos ca neprihănire a păcătosului și singura nădejde de mântuire. Mare a fost 152
- Page 111 and 112: a pus în contrast părțile aflate
- Page 113 and 114: Frederic de Saxonia păstra o rezer
- Page 115 and 116: dușmani. Pe drumul de întoarcere
- Page 117 and 118: Capitolul 9 — Reformatorul Elveț
- Page 119 and 120: scolastică. În cele din urmă am
- Page 121 and 122: Curând s-a trezit un viu interes p
- Page 123 and 124: Atât de mare era interesul în fav
- Page 125 and 126: nemăsurată nu l-au părăsit delo
- Page 127 and 128: Unul dintre acești profeți pretin
- Page 129 and 130: acționăm. Să predicăm; restul a
- Page 131 and 132: ori mustrarea și dezaprobarea sunt
- Page 133 and 134: orice adunare, îi atacau cu atâta
- Page 135 and 136: lutheranii, căci turcii țin zilel
- Page 137 and 138: Unul dintre delegați spunea: „Va
- Page 139 and 140: protestanților din Speier: „Cel
- Page 141 and 142: Doar câțiva ani trecuseră de câ
- Page 143 and 144: zis: „Iată că pun în Sion o pi
- Page 145 and 146: În anul 1512, înainte ca Luther s
- Page 147 and 148: încoronat aceste virtuți tratând
- Page 149 and 150: ațintindu-ne privirea către viaț
- Page 151 and 152: Peste câteva luni se afla iarăși
- Page 153 and 154: trezit mânia acestuia. Câteva mom
- Page 155 and 156: nici haina de domnitor. Cu capul de
- Page 157 and 158: sat, din oraș în oraș, el mergea
- Page 159 and 160: Ca membri ai ordinului lor, aveau u
- Page 161: Capitolul 13 — În Ţările de Jo
- Page 165 and 166: autoritate atunci când sunt în co
- Page 167 and 168: doctor catolic, intrând într-o di
- Page 169 and 170: dat un avânt nou mișcării. Condu
- Page 171 and 172: Metoda harului, au arătat multor m
- Page 173 and 174: Dumnezeu o lucrează în inima cred
- Page 175 and 176: ele m-a lovit în piept cu toată p
- Page 177 and 178: Ca răspuns la pretențiile că la
- Page 179 and 180: Capitolul 15 — Revoluția Francez
- Page 181 and 182: ușurință Legea lui Dumnezeu. Ele
- Page 183 and 184: urmăriți de ostași și târâți
- Page 185 and 186: tăcut; nu îndrăznești să arunc
- Page 187 and 188: conștiinciozitatea legile țării
- Page 189 and 190: totul neînstare să se conducă si
- Page 191 and 192: trupelor iacobine (vezi notele supl
- Page 193 and 194: întemeiată Societatea Biblică Am
- Page 195 and 196: petrecuseră viața lucrând pămâ
- Page 197 and 198: autoritatea pot hotărî”, spunea
- Page 199 and 200: slujbă în guvernarea civilă, a d
- Page 201 and 202: Capitolul 17 — Vestitorii Dimine
- Page 203 and 204: către învierea care urma să se p
- Page 205 and 206: produs într-o zi de sărbătoare,
- Page 207 and 208: douăzeci și cinci de veacuri mai
- Page 209 and 210: Această solie este declarată a fi
- Page 211 and 212: ogați și nobili, filozofi ai Orie
păzească.” (Wylie, b.18, cap.6). La aceste cuvinte, câțiva dintre judecători au fost mișcați<br />
profund, cu toate acestea tatăl și unul dintre fii au fost condamnați la rug. Furia<br />
prigonitorilor era egalată de credința martirilor. Nu numai bărbații, dar chiar și femeile cele<br />
mai delicate și tinerele fete manifestau un curaj neînfrânt. „Soțiile luau atitudine lângă rugul<br />
bărbaților lor și, în timp ce ei ardeau, ele șopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi<br />
pentru a-i încuraja”. „Tinerele intrau de vii în mormânt, ca și când ar fi intrat în camera<br />
odihnei pentru noapte; sau mergeau pe eșafod și pe rug îmbrăcate în cele mai bune<br />
veșminte, ca și cum ar fi mers la căsătorie.” (Idem, b.18, cap.6)<br />
Ca și zilele în care păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creștinilor era o<br />
sămânță (vezi Tertullian, Apologia, parag. 50). Persecuția a slujit la creșterea numărului<br />
martorilor pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la nebunie de neclintita<br />
hotărâre a oamenilor, săvârșea lucrarea lui barbară, dar totul era zadarnic. Abia sub<br />
conducerea nobilului Wilhelm de Orania revoluția a adus în cele din urmă Olandei libertatea<br />
de a se închina lui Dumnezeu. În munții Piemontului, pe câmpiile Franței și pe țărmurile<br />
Olandei, înaintarea Evangheliei a fost însemnată cu sângele discipolilor ei. Dar în țările din<br />
nord ea a găsit o intrare pașnică. Studenții de la Wittenberg, reîntorcându-se la căminele lor,<br />
au adus credința reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a contribuit și ea<br />
la răspândirea luminii. Oamenii simpli, cutezători, din nord s-au întors de la stricăciunea,<br />
pompa și superstițiile Romei, pentru a primi curăția și simplitatea adevărurilor dătătoare de<br />
viață ale Bibliei.<br />
Tausen, „reformatorul Danemarcei”, era fiul unui țăran. Băiatul a dat de timpuriu dovadă<br />
de o inteligență viguroasă; el înseta după instruire; dar nu-i putea fi dată în condițiile<br />
modeste în care se găseau părinții lui, așa că a intrat într-o mănăstire. Aici, curăția vieții lui<br />
împreună cu stăruința și cu credincioșia sa au câștigat simpatia superiorului său. Și în urma<br />
unei examinări, s-a dovedit că poseda talente care promiteau în viitor mari servicii bisericii.<br />
S-a luat, deci, hotărârea să i se dea o educație la una din universitățile Germaniei sau în<br />
Țările de Jos. Tânărului student i s-a îngăduit să aleagă o școală, punându-se condiția să nu<br />
meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie influențat de otrava ereziei. Așa<br />
spuneau călugării.<br />
Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca și acum, una din fortărețele romanismului.<br />
Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în aceeași vreme i-au căzut în<br />
mână și scrierile lui Luther. Le-a citit cu uimire și plăcere și a dorit foarte mult să se bucure<br />
de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-și asume<br />
riscul jignirii superiorului său și să piardă susținerea din partea lui. S-a hotărât repede și în<br />
scurtă vreme s-a înscris ca student la Wittenberg. Întorcându-se în Danemarca, a revenit la<br />
mănăstire. Nimeni nu l-a bănuit de lutheranism; el nu și-a dezvăluit secretul, ci a încercat,<br />
fără să provoace prejudecățile tovarășilor lui, să-i aducă la o credință mai curată și la o viață<br />
mai sfântă. A deschis Biblia, le-a explicat înțelesul ei adevărat și, în cele din urmă, le-a<br />
predicat pe Hristos ca neprihănire a păcătosului și singura nădejde de mântuire. Mare a fost<br />
152