Pentru a Termina Cursa_

În această vizită Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deși Geneva primise credința
protestantă, mai rămânea totuși o mare lucrare de făcut acolo. Oamenii nu sunt convertiți în
grup, ci ca indivizi; lucrarea de renaștere trebuie să fie îndeplinită în inimă și în conștiință
prin puterea Duhului Sfânt și nu prin decretele conciliilor. Cu toate că locuitorii Genevei
respinseseră autoritatea Romei, ei nu erau atât de pregătiți să renunțe la viciile care se
înrădăcinaseră sub dominația ei. A întemeia aici principiile curate ale Evangheliei și a
pregăti acest popor să ocupe cu demnitate poziția la care Providența îl chema nu era o
sarcină deloc ușoară.
Farel era convins că a găsit în Calvin pe acela care se putea uni cu el în această lucrare.
În numele lui Dumnezeu, l-a implorat pe tânărul evanghelist să rămână și să lucreze acolo.
Calvin s-a dat înapoi îngrozit. Timid și iubitor de pace, evita legătura cu spiritul îndrăzneț,
independent și chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui firavă împreună cu
deprinderile lui de a studia îl făceau să se retragă. Crezând că prin pana lui ar putea servi
mult mai bine cauza Reformei, dorea să găsească un loc liniștit pentru studiu și de acolo,
prin scris, să instruiască și să întărească bisericile. Dar sfatul solemn al lui Farel i-a venit ca
o chemare din cer și el n-a îndrăznit să o refuze. „I s-a părut”, spunea el, „că mâna lui
Dumnezeu s-a coborât din cer, că l-a prins și l-a țintuit irevocabil de locul pe care era atât de
nerăbdător să-l părăsească.” (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time
of Calvin, b.9, cap.17)
În timpul acesta, primejdii mari amenințau cauza protestantă. Anatemele papei fulgerau
împotriva Genevei și națiuni puternice o amenințau cu distrugerea. Cum urma să reziste
acest oraș mic în fața ierarhiei papale, care deseori îi silise pe regi și împărați să se supună?
Cum se putea împotrivi armatelor marilor cuceritori ai lumii? În întreaga creștinătate,
protestantismul era amenințat de dușmani redutabili. După ce primele biruințe asupra
Reformei au trecut, Roma adusese forțe noi, nădăjduind să-și desăvârșească distrugerea. În
vremea aceea a fost creat ordinul iezuiților, cel mai tiran, cel mai lipsit de conștiință și
puternic dintre toți apărătorii papalității. Călugării acestui ordin erau cu totul izolați de orice
fel de legături pământești și interese omenești, morți față de cerințele afecțiunii naturale, cu
rațiunea și conștiința complet înăbușite, ei nu cunoșteau nici o regulă, nici o legătură, în
afară de aceea a ordinului lor, și nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui .
Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenții ei să facă față primejdiei și să suporte
suferințele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei și a sărăciei, ca să
înalțe steagul adevărului, făcând față scaunului de tortură, temniței și rugului. Pentru a lupta
împotriva acestor forțe, iezuismul îi inspira pe urmașii lui cu un fanatism care-i făcea în
stare să îndure și ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele
de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârșească, nici o amăgire
josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legați prin
jurământ pentru o sărăcie și umilință continuă, ei aveau scopul de a câștiga bogăție și putere,
ca să fie devotați înăbușirii protestantismului și restabilirii supremației papale.
147