Pentru a Termina Cursa_

nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecați și în mână cu o lumânare
aprinsă, regele Franței a apărut în postura de penitent.” (Idem, b.13, cap.21). La fiecare altar
se pleca în umilință, nu pentru ticăloșiile care-i întinau sufletul, nici pentru sângele
nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul groaznic al supușilor săi care îndrăzniseră să
condamne liturghia. După el veneau regina și demnitarii statului, mergând și ei doi câte doi,
fiecare cu câte o torță aprinsă.
Ca o parte a slujbelor zilei, însuși monarhul s-a adresat oficialităților regatului în sala cea
mare a palatului episcopului. Cu o față plină de amărăciune a apărut înaintea lor și, în
cuvinte de o elocvență mișcătoare, a deplâns „crima, hula, ziua de durere și de dispreț” care
venise peste națiune. Și i-a chemat pe toți supușii credincioși să ajute la stârpirea ereziei
otrăvitoare care amenința Franța cu ruina. „Cât este de adevărat, domnilor, că eu sunt regele
vostru”, spunea el, „dacă aș vedea unul din membrele mele pătate sau infectate de această
putreziciune detestabilă, vi l-aș da să-mi fie tăiat.... Mai mult, dacă l-aș vedea pe vreunul
dintre copiii mei pătați de ea, nu l-aș cruța. L-aș da și l-aș jertfi lui Dumnezeu”. Și
încetinindu-și pledoaria înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas:
„Vrem să trăim și să murim pentru religia catolică!” (D’Aubigne, History of the
Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12)
Întunericul națiunii care respinsese lumina adevărului a devenit și mai înspăimântător.
Harul „care aduce mântuire” se arătase; dar Franța, după ce a privit puterea și sfințenia lui,
după ce mii de oameni au fost atrași de frumusețea lui divină, după ce orașe și sate fuseseră
iluminate de razele lui, își întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina.
Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei au numit răul bine și
binele rău, până când au căzut victime de bună voie propriei amăgiri. Acum, chiar dacă ei
credeau că Îi făceau un serviciu lui Dumnezeu, persecutându-l pe poporul Său, sinceritatea
lor nu-i lăsa fără vină. Ei respinseseră de bunăvoie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de
împovărarea sufletului și vina sângelui vărsat. Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost
făcut în marea catedrală, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeița rațiunii
de către o națiune care-L uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou s-a pornit procesiunea, iar
reprezentanții Franței s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la
îndeplinire. „La distanțe mici fuseseră ridicate eșafoade, pe care urmau să fie arși de vii unii
creștini protestanți și s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele,
iar procesiunea să se oprească pentru a vedea execuția.” (Wylie, b.13, cap.21). Amănuntele
torturilor suferite de acești martiri pentru Hristos sunt prea sfâșietoare pentru a fi redate; dar
victimele n-au ezitat. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: „Nu fac decât să cred în
ceea ce au predicat, la început, profeții și apostolii și ceea ce au crezut toți sfinții. Credința
mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului.” (D’Aubigne,
History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12)
Procesiunea se oprea din când în când la locurile de tortură. După ce a ajuns iarăși la
locul de unde plecase, la palatul regal, mulțimea s-a împrăștiat, iar regele și prelații s-au
144