Pentru a Termina Cursa_

încoronat aceste virtuți tratând lutheranismul cu mare dispreț”. Dar, asemenea multor altora
conduși în mod providențial la Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea „nu învățăturile
Romei, ci învățăturile lui Luther”. (Wylie, b.13, cap.9). De aici înainte el s-a devotat cu totul
cauzei Evangheliei.
„Cel mai cult dintre nobilii Franței”, geniul și elocvența lui, curajul și zelul lui eroic
neînfricat și marea lui influență la curte — căci era un favorit al regelui — l-au făcut să fie
privit de mulți ca fiind cel destinat a deveni reformatorul țării sale. Beza spunea: „Berquin ar
fi putut fi un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea elector”. „El este mai
rău decât Luther, se tânguiau papistașii.” (Idem, b.13, cap.9). Fără îndoială, era mai de temut
pentru romaniștii din Franța. L-au aruncat în temniță ca pe un eretic, dar a fost pus în
libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma și Reformă,
uneori tolera și alteori restrângea zelul aprig al călugărilor. Berquin a fost întemnițat de trei
ori de autoritățile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirându-i geniul și
caracterul lui nobil, a refuzat să-l jertfească răutății ierarhiei papale.
Berquin a fost avertizat în repetate rânduri cu privire la primejdia care-l amenința în
Franța și a fost îndemnat să urmeze calea acelora care și-au găsit siguranța într-un exil
voluntar. Erasmus cel timid și oportunist, care, cu toată minunăția erudiției lui, n-a reușit
niciodată să se ridice la măreția morală care ține mai puțin la viață și onoruri decât la adevăr,
îi scria lui Berquin: „Cere să fii trimis ca ambasador în vreo țară străină; du-te și călătorește
în Germania. Îl cunoști pe Beda și pe alții ca el — este un monstru cu o mie de capete, care
aruncă venin în toate părțile. Vrăjmașii tăi se numesc legiune. Dacă ar fi cauza ta mai bună
decât aceea a lui Isus Hristos, ei nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod mizerabil. Nu te
încrede prea mult în protecția regelui. În orice caz, nu mă compromite la facultatea de
teologie.” (Idem, b.13, cap.9).
Dar, pe măsură ce primejdiile se înmulțeau, râvna lui Berquin nu făcea decât să se
întărească și mai mult. Departe de a adopta politica prudentă și sfatul lui Erasmus, el s-a
hotărât să treacă la măsuri și mai îndrăznețe. El nu avea să rămână doar în apărarea
adevărului, ci urma să atace rătăcirea. Acuzația de erezie pe care romaniștii căutau să i-o
atribuie el o va arunca asupra lor. Cei mai activi și mai înverșunați adversari ai lui erau
doctorii erudiți și călugării departamentului teologic al marii Universități din Paris, una
dintre cele mai înalte autorități ecleziastice atât a orașului, cât și a națiunii. Din scrierile
acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece propoziții pe care le-a declarat în public ca
fiind „împotriva Bibliei și eretice” și a cerut regelui să judece această dispută.
Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea și istețimea fruntașilor în luptă și mulțumit
pentru ocazia ce o avea de a umili mândria acestor călugări îngâmfați, a poruncit
romaniștilor să-și apere cauza cu Biblia. Dar ei știau că această armă nu-i va ajuta;
întemnițarea, chinul și rugul erau armele pe care știau să le mânuiască mai bine. Zarurile
136