Pentru a Termina Cursa_

În anul 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea Reformațiunii, Lefevre
scria: „Dumnezeu este acela care ne dă prin credință acea neprihănire care ne îndreptățește
numai prin har pentru viața veșnică” (Wylie, b.13, cap.1). Și stăruind asupra tainelor
mântuirii, el exclama: „O, ce măreție de nespus este în această tranzacție: Cel fără păcat este
condamnat, iar cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul, iar cel blestemat
este binecuvântat; Viața moare, iar cel mort primește viața; slava este acoperită de batjocură,
iar cel care nu cunoștea decât ocara este îmbrăcat în slavă.” (D’Aubigné, b.12, cap.2,
ed.engl.)
Și în timp ce învață că slava mântuirii aparține numai lui Dumnezeu, el declară, de
asemenea, că aparține omului datoria de a asculta. „Dacă ești un membru al bisericii lui
Hristos”, spunea el, „ești un membru al trupului Său; dacă ești din trupul Său, atunci ești
plin de natură divină.... O, dacă oamenii ar putea pătrunde înțelesul acestui privilegiu, cât de
curați, de neprihăniți și sfinți ar trăi ei, și ar privi atunci toată slava acestei lumi ca o ocară,
în comparație cu slava lăuntrică pe care ochiul omenesc nu o poate vedea.” (Idem, b.12,
cap.2)
Printre studenții lui Lefevre erau unii care ascultau cu atenție cuvintele lui și care, multă
vreme după ce glasul învățătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue a vesti
adevărul. Unul dintre aceștia a fost Guillaume Farel. Fiul unor părinți evlavioși era educat să
accepte cu credință deplină învățăturile bisericii, el putea, împreună cu apostolul Pavel, să
spună despre sine: „Ca Fariseu am trăit după cea mai strictă partidă a religiei noastre”.
(Faptele Apostolilor 26, 5). Catolic devotat, el ardea de râvna de a-i distruge pe toți aceia
care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. „Aș fi scrâșnit din dinți ca un lup înfuriat”,
spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieții sale, „dacă aș fi auzit pe cineva
vorbind împotriva papei”. (Wylie, b.13, cap.2). Fusese neobosit în adorarea sfinților
împreună cu Lefevre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare și
împodobind cu daruri sfintele moaște. Dar aceste rânduieli nu i-au putut aduce pacea
sufletului. Convingerea cu privire la păcat a pus stăpânire pe sufletul lui, deoarece toate
faptele de penitență pe care le-a săvârșit nu îi aduseseră pacea. Asemenea unui glas din cer a
ascultat cuvintele reformatorului: „Mântuirea este prin har. Cel nevinovat este condamnat,
iar criminalul este achitat. Numai crucea lui Hristos este aceea care deschide porțile cerului
și închide porțile iadului.” (Idem, b.13, cap.2)
Farel a primit adevărul cu bucurie. Printr-o pocăință ca aceea a lui Pavel, s-a întors din
pustiul tradiției la libertatea fiilor lui Dumnezeu. „În locul unei inimi ucigașe de lup turbat,
s-a întors”, spunea el, „liniștit ca un miel blând și nevinovat având inima cu totul depărtată
de papa și predată lui Isus Hristos.” (D’Aubigne, b.12, cap.3). În timp ce Lefevre continua
să răspândească lumina printre studenți, Farel, tot atât de zelos pentru cauza lui Hristos cum
fusese și pentru cauza papei, a ieșit să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii,
episcopul de Meaux, s-a unit imediat după aceea cu ei. Alți profesori, care se bucurau de
mare vază pentru priceperea și cultura lor, s-au unit și ei în vestirea Evangheliei, și aceasta a
134