Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne și a<br />
neîncrederii păcătoase.” (D’Aubigne, b.10, cap.14)<br />
Când dușmanii cei puternici s-au unit pentru a distruge credința reformată și mii de săbii<br />
porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: „Satana își dezlănțuie furia; pontifii<br />
nelegiuiți urzesc; iar noi suntem amenințați cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu<br />
mult curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credință și rugăciune, așa ca dușmanii noștri,<br />
învinși de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânși la pace. Dorința noastră de căpetenie,<br />
munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să știe că acum sunt expuși tăișului săbiei<br />
și urii lui Satana și să se roage.” (D’Aubigne, b.10, cap.14)<br />
Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinții reformați, Luther a<br />
declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie „sabia Domnului”. El scria<br />
electorului de Saxonia: „Nu putem aproba alianța propusă, având conștiința liberă. Mai bine<br />
să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure<br />
picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duși la măcelărie. Crucea lui<br />
Hristos trebuie purtată. Înălțimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin<br />
rugăciunile noastre decât toți vrăjmașii prin lăudăroșiile lor. Numai să nu vă fie pătate<br />
mâinile cu sângele fraților voștri. Dacă împăratul cere să fim duși înaintea tribunalelor lui,<br />
suntem gata să ne prezentăm. Altețea Voastră nu poate apăra nici credința mea, nici a altora,<br />
ci fiecare trebuie să creadă, asumându-și riscul.” (Idem, b.14, cap.1)<br />
Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformă.<br />
Acolo, cu liniște sfântă, slujitorii lui Dumnezeu și-au sprijinit picioarele pe stânca<br />
făgăduințelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther „nu lăsa să treacă nici o zi fără<br />
să consacre cel puțin trei ore pentru rugăciune și erau ceasurile cele mai potrivite pentru<br />
studiu”. În cămăruța lui retrasă era auzit revărsându-și sufletul înaintea lui Dumnezeu în<br />
cuvinte pline de adorare, teamă și nădejde, ca și când ar fi vorbit cu un prieten. „Știu că Tu<br />
ești Tatăl nostru și Dumnezeul nostru”, spunea el, „și că îi vei risipi pe prigonitorii copiilor<br />
Tăi; căci Tu Însuți ești amenințat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta și<br />
numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!” (Idem,<br />
b.16, cap.6)<br />
Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniștii și a fricii, îi scria: „Har și pace în<br />
Hristos — în Hristos zic, și nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te<br />
consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăsește-o; dacă este dreaptă, de ce să punem<br />
la îndoială făgăduințele Aceluia care ne poruncește să dormim fără teamă?... Hristos nu va<br />
lipsi din lucrarea dreptății și a adevărului. El trăiește, El domnește; atunci de ce să ne<br />
temem?” (Idem, b.14, cap.6)<br />
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinților și lucrătorilor harul și<br />
curajul de a susține adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a<br />
131
Change language