Pentru a Termina Cursa_

făcându-și cunoscută intenția de a o prezida personal. Acolo au fost invitați și conducătorii
protestanților.
Reforma era amenințată de primejdii mari; dar apărătorii ei și-au încredințat iarăși cauza
lui Dumnezeu și s-au hotărât să stea tari pentru Evanghelie. Electorul de Saxonia a fost
sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. „Împăratul”, spuneau ei, „a cerut participarea
prinților pentru a-i atrage într-o cursă. Nu înseamnă să riști totul ca să mergi și să te închizi
împreună cu un vrăjmaș puternic între zidurile unei cetăți?” Dar alți nobili declarau: „Prinții
să fie curajoși și cauza lui Dumnezeu va fi salvată”. „Dumnezeu este credincios, El nu ne va
părăsi”, spunea Luther. (Idem, b.14, cap. 2). Prințul elector a plecat împreună cu suita sa la
Augsburg. Toți își dădeau seama de primejdiile care-l amenințau, astfel că mulți mergeau cu
fața posomorâtă și cu inima împovărată. Dar Luther, care i-a însoțit până la Coburg, le-a
reînviorat încrederea, cântând imnul scris pentru călătoria aceasta: „Cetate tare-i
Dumnezeu”. Multe presimțiri întunecate au fost alungate, multe inimi apăsate au fost
ușurate la glasul notelor sale inspirate.
Prinții reformați se hotărâseră să prezinte înaintea Dietei o declarație a convingerilor lor
într-o formulare sistematică, cu dovezi din Scripturi, iar sarcina pregătirii ei a fost
încredințată lui Luther, Melanchton și tovarășilor lor. Această mărturisire de credință a fost
acceptată de protestanți ca o expresie a credinței lor, așa că s-au întrunit să-și pună
semnăturile pe acest document important. Acesta a fost un moment solemn și critic.
Reformatorii și-au exprimat dorința ca lupta lor să nu fie confundată cu problemele politice;
ei erau de părere că Reforma nu trebuie să exercite nici o altă influență decât aceea care
izvorăște din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când prinții creștini au început să semneze
mărturisirea de credință, Melanchton a spus: „Revine teologilor și clericilor misiunea de a
propune aceste lucruri; să rezervăm pentru alte probleme autoritatea mai marilor
pământului”. „Ferească Dumnezeu”, răspunse Ioan de Saxonia, „ca să mă înlăturați. Sunt
hotărât să fac ce este drept fără să-mi fie teamă de coroană. Doresc să-L mărturisesc pe
Domnul. Pălăria mea de elector și mantia de hermelină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi
este crucea lui Hristos”. Spunând acestea și-a pus semnătura. Când a luat pana, un altul
dintre prinți a spus: „Dacă onoarea lui Isus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata ... să-mi
părăsesc bunurile și chiar viața”. „Voi renunța mai degrabă la supușii și la statele mele, miaș
lăsa mai degrabă toiagul moștenit de la părinții mei”, a continuat el, „decât să primesc o
altă învățătură în afară de aceea care este cuprinsă în această mărturisire.” (Idem, b.14,
cap.6). Atât de mare era credința și îndrăzneala acestor bărbați ai lui Dumnezeu.
A venit timpul stabilit ca să se prezinte înaintea împăratului. Carol al V-lea, stând pe
tronul său, înconjurat de electori și prinți, a acordat audiență reformatorilor protestanți. A
fost citită mărturisirea lor de credință. În acea adunare Augustă, adevărurile Evangheliei au
fost prezentate cu claritate, iar rătăcirile bisericii papale au fost demascate. Pe drept cuvânt,
ziua aceea a fost declarată „ziua cea mai mare a Reformei și una dintre cele mai slăvite din
istoria creștinătății și a omenirii”. (Idem, b.14, cap.7)
129