Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
Unul dintre delegați spunea: „Va trebui ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să<br />
fim arși”. (Idem, b.13, cap.5)<br />
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să<br />
provoace neînțelegeri serioase, dacă prinții nu pot fi convinși să-l primească și să-l susțină.<br />
De aceea a încercat să-i convingă, știind bine că prin folosirea forței față de astfel de oameni<br />
nu făcea decât să-i întărească mai tare. Așa că el îi „rugă pe prinți să accepte decretul,<br />
asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulțumit de ei”. Dar acești bărbați credincioși<br />
recunoșteau o autoritate mai înaltă decât aceea a conducătorilor pământești și au răspuns cu<br />
mult calm: „Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menținerea păcii și onoarei<br />
lui Dumnezeu”. (Idem, b.13, cap.5)<br />
În fața Dietei, regele l-a anunțat în cele din urmă pe elector și pe prietenii lui că edictul<br />
„era pe cale de a fi declarat decret imperial” și că „singurul lor drum de urmat era acela de a<br />
se supune majorității”. Aceste cuvinte fiind rostite, s-a retras din adunare fără să mai ofere<br />
reformatorilor nici o ocazie de deliberare sau de răspuns. În zadar au trimis o delegație,<br />
rugându-l pe rege se revină. Singurul răspuns la protestul lor a fost: „Este o problemă<br />
închisă; supunerea este tot ce vă rămâne de făcut”. (Idem, b.13, cap.5)<br />
Tabăra imperială a intuit că prinții creștini vor adera la Sfintele Scripturi, ca fiind mai<br />
presus de învățăturile și cerințele omenești; și mai prevedeau că, oriunde va fi primit acest<br />
principiu, papalitatea urma să fie în cele din urmă îndepărtată. Dar, asemenea multor mii de<br />
oameni de atunci încoace, care priveau numai „la lucrurile care se văd”, s-au mângâiat la<br />
gândul că tabăra împăratului și a papei era puternică, iar a reformatorilor era slabă. Dacă<br />
reformatorii ar fi depins numai de ajutorul omenesc, atunci ar fi fost fără putere, așa cum îi<br />
socoteau papistașii. Cu toate că erau puțini la număr și în conflict cu Roma, ei aveau tăria<br />
lor. Ei au făcut apel „de la raportul Dietei la Cuvântul lui Dumnezeu și de la împăratul Carol<br />
la Isus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. (Idem, b.13, cap.6)<br />
<strong>Pentru</strong> că Ferdinand a refuzat să țină seama de convingerile conștiinței lor, prinții au<br />
hotărât să nu țină seama de absența lui și să aducă protestul lor fără întârziere înaintea<br />
consiliului național. A fost întocmită o declarație solemnă care a fost prezentată Dietei, în<br />
care se spunea:<br />
„Protestăm prin aceasta înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, Susținător,<br />
Răscumpărător și Mântuitor și care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca și înaintea tuturor<br />
oamenilor și a tuturor făpturilor, că noi, pentru noi și pentru poporul nostru nu consimțim,<br />
nici nu aderăm în vreun fel oarecare la decretul propus, în toate punctele care vin în conflict<br />
cu Dumnezeu, cu Sfântul Său Cuvânt sau cu conștiința noastră curată, pentru mântuirea<br />
sufletelor noastre”.<br />
„Dacă ratificăm acest decret, susținem că atunci când Dumnezeul cel Atotputernic îl<br />
cheamă pe un om la cunoașterea Sa, acest om nu poate să fie liber să primească cunoștința<br />
126
Change language