Pentru a Termina Cursa_

Declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră
decât să întemeieze o formă diferită de papalitate. El pretindea că fusese însărcinat pe cale
divină să introducă reforma adevărată. „Acela care are acest spirit”, spunea Münzer, „are
credința adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viața lui.” (Idem, b. 10,
cap. 10)
Învățătorii fanatici se lăsau stăpâniți de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind
glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei și-au ars Bibliile,
chiar exclamând: „Litera omoară, dar Duhul dă viață”. Învățătura lui Münzer făcea apel la
dorința oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, punând, în realitate,
ideile și părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învățăturile lui erau
primite de mii de credincioși. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public
și a declarat că a asculta de prinți însemna a încerca să-L slujești atât pe Dumnezeu, cât și pe
Belial.
Mintea oamenilor care începuseră să respingă jugul papalității a început să-și piardă
răbdarea și sub restricțiile autorității civile. Învățăturile revoluționare ale lui Münzer, care
susținea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control și să dea curs
prejudecăților și pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire și violență,
iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge.
Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o
putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformei. Prinții papistași
declarau — și mulți erau gata să creadă declarația — că răscoala era rodul legitim al
învățăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzație nu avea nici cel mai slab temei, a
provocat o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să
fie astfel disprețuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte,
conducătorii răscoalei îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învățăturilor
lor și combătuse pretențiile lor de inspirație divină, dar îi mai declarase și rebeli față de
autoritățile civile. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că
aruncaseră asupra lui atât vrăjmășia prinților, cât și a poporului.
Romaniștii tresăltau, așteptând să fie martorii unei apropiate prăbușiri a Reformei; ei îl
acuzau pe Luther chiar și pentru greșelile pe care el încercase cu atâta stăruință să le
îndrepte. Partida fanaticilor, prin susținerea mincinoasă că fuseseră tratați cu o mare
nedreptate, avea succes în câștigarea simpatiilor unei mari clase de oameni și, așa cum se
întâmplă totdeauna cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviți ca martiri. În
felul acesta, aceia care au folosit toată puterea lor împotriva Reformei erau compătimiți și
lăudați ca victime ale cruzimii și ale persecuției. Această lucrare era de la Satana, mânată de
același spirit de răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri.
Satana căuta continuu să-i amăgească pe oameni și să-i facă să numească păcatul
neprihănire, și neprihănirea să o considere păcat. Cât succes a avut această lucrare! De câte
119